Croitoreasa vieții

Fusese dintotdeauna preferata sorții și pentru cele bune să se adune și pentru cele rele să se spele. Fragmente de viață cusute când cu ață albă când cu fir negru. Contrastele existenței, greu de înțeles câteodată.

Se născuse la Iași într-o famile în care ea rămăsese pentru părinți unicul copil. Venise greu pe lume, cu obidă, cu patimă și cu ruptură așa de dureroasă și de sângeroasă pentru mama ei încât aceasta hotărâse că niciodată nu va mai trece prin chinul facerii orice ar fi. Așa că Lina rămăsese singurul copil în familie. Tatăl ei sperase mult să aibă și un băiat, să îi poarte numele în lume, dar în cele din urmă, văzându-și soția chinuită luni la rând de urmările unei nașteri grele, renunțase la visul lui de părinte de băiat. E drept că și-l smulsese parcă cu forcepsul din minte. Își iubea mult soția. De aceea viața lui își urmase cursul firesc și normal și ori de câte ori vreun mândru tată de băiat îl întreba când va veni unul și în familia lui, el se mulțumea să ridice din umeri. Încetul cu încetul, plictisiți de așteptare, colegi și prieteni încetaseră să îi mai pună întrebări. Dar Iovan rămăsese cu umerii arcuiți în sus către întrebarea la care viața nu avea să îi mai dea răspuns. 

Mama Linei, Agripina, era croitoreasă. De lux. Așa îi mergea faima. Pentru că unde împungea ea cu acul, ieșeau minuni de rochii, bluze și alte obiecte vestimentare pentru doamnele orașului.

Lina crescuse liniștită oarecum dar prea ignorată de o mamă preocupată mai mult cu perfecțiunea cusăturii decât cu scutecele și apoi cu alte etape de trasformare și maturizare ale fetei ei. Lina se înălțase printre valurile imense de materiale amestecate și în diferite texturi, colorate și vii. Mai vii decât se simțea Lina uneori. Când mama era prinsă cu treburile pe care fata le considera plictisitoare, se juca cu nasturii până obosea de la atâta exercițiu de imaginație. Tare îi mai plăcea să fie profesoara nasturilor. Să le predea. Apoi venea rândul acelor de cusut. Se înțepase adeseori în vârfuri de ace deranjate de ea din imobilitatea lor ce stătea înfiptă în bucăți de burete. Niște arici păreau movilele acelea străpunse cu zeci de ace. Iar ea, oricât o punea în gardă mama ei, nu se putea abține să nu le ia, să le întoarcă cu vârful în sus și să le zădărască. Pitea câte un ac prin buzunar și mai pe urmă, uitând de el, cu mâna adâncită, țipa de durerea neașteptată a împunsăturii. Apoi, pe măsură ce durerea inițială se estompa, își privea picăturile rotunde de sânge cum picurau pe albeața și puritatea vieții ei de copil. Luându-se cu joaca uita de durere, uita de toate. Și urmele dispăreau încetul cu încetul.

Doar rochia albă invidiată de toate prietenele ei de joacă, păstra amprenta de neșters a neatenției și curiozității sau poate doar a maturizării ei. Pete mici, la început vii, apoi estompate în urma spălării repetate, o urmăreau. Ea ura rochiile acelea pe care i le făcea mama ei. Erau perfecte, cusute impecabil din materiale de calitate rămase de la rochiile confecționate de mama ei doamnelor cu pălării ciudate ce le treceau pragul atelierului. Erau tare incomode rochiile. Se prindeau de picioare în timp ce alerga, se rupeau de crengile copacilor în care urca cu aviditate și cu mai puțină abilitate. Plus că  băieții o priveau altfel decât pe restul fetelor când se învârtea printre ei cu falduri de regină a maidanului. De aceea, Lina ura rochiile și croitoria. 

Cu precădere rochia aceea albă…

Timpul trecea, părinții îi îmbătrîneau încetul cu încetul iar Lina încă nu își găsise liniștea și chemarea în viață. Până și clientele de odinioară aveau acum mai puține întâmplări de povestit în timp ce mama ei, cu mâinile obosite și ridate lăsa urme un pic nesigure cu creta pe țesăturile din care nu mai ieșeau rochii decoltate și curajoase, ci costume grosuțe și conservatoare în deux pieces.

Lina o ajuta. Nu avea însă talentul mamei ei. Era mai degrabă ucenic priceput și ascultător decât maestru inovator. Se străduia și urma cu precizie indicațiile mamei ei, însă lăsată de una singură, o dădea mereu pe alături cu o cusătură strâmbă sau cu un fermoar pus invers. Mama nu îi spunea nimic. La început o mai certa.  Apoi îi repara ea pe furiș toate eșecurile iar clientele plecau mulțumite în cele din urmă, cu sacoșele încărcate cu haine. 

Lina se plictisea repede de orice lucru. Se entuziasma ușor, îi infloreau idei, dar tare repede i se mai ofileau ele când dădea de greu sau trebuia să persevereze. La fel de ușor s-a plictisit și de joaca de-a croitoreasa. Apoi de facultatea pe care a abandonat-o. S-a plictisit să tot aștepte să își întâlnească și iubirea. 

Creștea mai nou pisici și porumbei. De fapt mai mult se lupta să salveze porumbeii de atacurile felinelor. Dar nu putea renunța nici la unii, nici la ceilalți. Când găsea prin pod câteva urme de luptă și umbre de fulgi, plângea încetișor, dar apoi lua pisicile în brațe, le mângâia și le alina nevoia permanentă de vânătoare. 

După ce părinții ei nu au mai fost, Lina a păstrat tradiția de croitoreasă. Vrând, nevrând. Nu avea alt venit. E drept că acum mai mult tivea, retușa, scurta, strâmta, ceea ce îi îngrămădea degetele și inima într-o rutină plictisitoare. Din când în când degetele rătăceau printre revistele de modă ale mamei. Miroseau a ani, a uzură dar și a mama ei. Într-o zi, pe o pagină descoperi rochia albă pe care mama i-o confecționase demult. Pe care o ura și acum, parcă îi răpise copilaria, dar după care, sufletul și trupul îmbătrânit de ani, tânjea ca după o relicvă a lipsei de griji. Deschise dulapul cu materiale și luă la întâmplare primul val de satin. Alb, lucios ca o mireasă împăturită și părăsită la altar stătea el acolo pe raft. Era al cucoanei înțepate care lucra la finanțe. Cea căreia nu îi ajungeai cu prăjina la nas de încrezută ce era. Voia un set de lenjerie de lux. Pentru musafiri. Lina încă nu se apucase de croit cearșafurile cerute. Știa că mereu trebuia să refacă cusatură după cusatură, că mereu avea ceva de comentat cucoana. Și apoi mereu o amenința că pleacă și că nu îi mai aduce alte cliente. De aceea, smulgea acuma Lina materialul strălucitor cu cruzime și îl decupa în falduri de rochie albă. Exact ca rochia din copilaria ei. Spre seară, după ore întregi de muncă, o privea de pe umeraș o rochie lungă, albă și imaculată. A doua zi era duminică. Se și vedea îmbrăcată cu ea. De fapt toată noaptea la asta se gândi. 

Dimineața, își trase cu gesturi sprintene rochia peste oasele umplute cu reumatism, peste sufletul gri de la singurătate, peste amintiri. Îi venea turnată. Îi ieșise perfect. Cusăturile erau impecabile. 

Prima dată se opri la biserică. Se prefăcu ca întotdeauna dar acum mai mult ca oricând că nu bagă în seamă privirile ciudate ațintite spre ea. Femeile mai ales nu mai ascultau preotul, pur și simplu se uitau electrizate și răutăcioase la bătrâna îmbrăcată în rochie albă. Râdeau pe înfundate. 

Lina își retrase ușor oasele obosite și faldurile de material spre ieșirea din biserică. Prea multă răutate între zidurile ei. Șoaptele se mai auziră o vreme. Ca o trenă spurcată a gurii lumii. Apoi se stinseră pe măsură ce pașii ei cu tocurile stridente pătrundeau în Grădina Botanică. Era primăvară. Natura se dezmăța în culori vesele și stridente. Se opri pe o bancă. Respira sacadat. Anii, își spuse Lina încetișor, nici o milă nu au. 

O pereche îmbrăcată în mire și mireasă profita de soare pentru o ședință foto. Văzându-i împreună  așa de zâmbitori și de fericiți, Lina își dădu seama cât de singură și de bătrână era. Se simțea și ridicolă acum, ca o femeie  îmbrăcată în alb la nuntă celei mai bune prietene. 

Cu soarele cuibărit pe chip și pe gânduri, ațipi o vreme. Auzi ca prin vis o voce un pic răgușită de bărbat:

„Lina, tu ești? Chiar tu?”

Deschise ochii nedumerită. Întâi văzu soarele apoi pe el. 

„Liviu? Tu ești, chiar tu…” completă mirarea ei mirarea lui. 

Îl privi cu uimire și surpriză pe bărbatul din fața ei. Era îmbrăcat la patru ace, cu un costum impecabil ca și cum făcea parte din ședința foto a celor doi miri. Apoi, la o privire atentă, Lina văzu găuri de molii pe costum, observă că gulerul de la cămașa bărbatului era ros și tocit de timp neiertător.

„Nu te-ai schimbat deloc, Lina, esti ca atunci, în ziua aceea. Câți ani aveam? 11, 12…te priveam pe furiș ca pe o zeiță cocoțată în Olimpul cireșului nostru. Cu rochia asta albă pe care tu o urai atâta. Iar eu nu îmi puteam desprinde ochii de la ea!

E ciudat, gândi Lina, cum ochii rămân neschimbați. Și mimica și gestica. Îl plăcuse mult pe Liviu. Apoi el plecase în București. Cu părinții. Ea rămăsese în Iași cu părinții. 

Și brusc se simți iar copilă în cireș îmbrăcată în rochia ce se pătase…poate de la cireșe sau poate de la acel prima oară când copilăria ei trecuse în zonă de maturitate. Liviu îi dăduse atunci haina lui neagră să se acopere. Să nu se vadă petele de cireșe negre, îi spusese el. Iar ea plecase cu rușinea neînțeleasă  și dureroasă a corpului  după ea dar cu haina lui neagră pavăză peste rochia ei albă.  Cu mama ei nu vorbise. La ce bun, oricum era ocupată cu croitoria ei mai mult decât cu întrebările și cu noile întâmplări din viața Linei. Care nu mai era copil.

Lina și Liviu stăteau acum unul lângă altul pe banca însorită. Mirii priveau frumos la fotograf dar cu privirea cumva așezată peste cuplul ciudat de pe bancă. 

„Mai este cireșul pe strada noastră, întrebă Liviu. Parcă aș vrea să îl văd înflorit, adaugă el un pic timid și rușinat de auto invitație…

Dar Lina îi zâmbi și îi spuse că cireșul lor era mai înflorit decât oricând, aproape nebun primăvara asta.  Ca noi doi, gândi ea. Și ca o scolariță sări de pe bancă. 

I se părea cea mai frumoasă primăvară din lume. Croită după sufletele lor. Ce își căutaseră o viață perfectă fără cute precum rochiile cusute odinioară de mama ei. Dar viața avea acum o altă croială pentru ei. Una ieșită din tipare. Dar reală.

sursă foto: Instagram@ ștefanpruteanu_