Triestino și oceanul din mare

Stătea pierdută în fața mării. Mare văzuse și mai înainte. Ocean niciodată. Ce este oceanul? O mare femeie cuprinsă în brațe de mare bărbat. Zâmbi gândului de uniune între marea femeie și marea bărbat. Ea învolburată, el depășit de valurile ei. Oceanul de departe. Aproape de ea era doar marea. Adriatica.

Un pulover de mohair grena cu niște epoleți rotunzi și micuți de lână albă îi scotea în evidență paloarea feței înconjurată de bucle bogate și întunecate, încălecate într-o dezordine parcă ireală. Mătușa ei îl tricotase. Puloverul. Avea o mână tare pricepută femeia asta și mânuia tare bine andrelele în epoca mohairului. De fapt peste ani, va rămâne asemeni unui reper temporal mohairul, se putea afirma despre un lucru sau altul că se întâmplase fix în anii în care mohairul în diferite nuanțe făcuse furori în România post decembristă. Mătușa ei i-l tricotase în timp record numai bine cât să și-l tragă pe ea chiar în ultimul moment de dinaintea plecării.

În Franța, destinația ei de excursie, toată lumea i-l admirase. Modelul, culoarea, talentul celei care mânuise andrelele într-un model excentric, toate lucrurile astea făcuseră din ea fata cu puloverul vedetă. Blugii au trecut neobservați. Erau ceva deosebit doar pentru ea. Pentru restul lumii blugii erau deja uniforma de zi cu zi a Occidentului. Pentru plecare, mama împrumutase o pereche de blugi de la cealaltă mătușă a ei. În România se găseau tare greu de cumpărat. Așa că, din când în când, nu își putea convinge privirea să nu coboare încântată pe materialul pantalonilor în jos iar și iar.

Excursia fusese tare frumoasă. Vizitase și Parisul, dar numai o zi, gonise prin Luvru doar doar va reuși să cuprindă cât mai mult din el. Eșuase. Era prea vast, iar excursia atât de scurtă. Își făcuse destui prieteni în cele câteva zile de sejur, adolescenți ca și ea la vârsta marilor decizii dar într-o lume pe care ea o considera perfectă, liberă, rebelă, curajoasă, exact opusul lumii din care venea ea. Cola băuse pe săturate. Îi încântase pe toți cu accentul ei în franceză și culesese laudele cu aere de prințesă.

La întoarcere, autocarul cu care călătorea a făcut o pauză în Trieste. Oceanul era departe. Aici era doar marea. Se întindea în fața ochilor ei uimiți, nemărginită și albastră. Transparentă chiar. Se lipise de un parapet încă rece în luna aceea de martie și stătea cu obrajii în vânt și briză asemeni unei păsări fericite ce cutreieră liberă cerul, în joaca nebună cu norii și cu urmele albe, parcă de cretă, lăsate în urmă de avioanele grăbite. Așa se simțea ea în momentul acela de abandon. Liberă.

Dar clipele de magie albastră i-au fost smulse pur și simplu. Cineva apărut de niciunde și de nicăieri i-a smuls cu forță borseta. Disperată a început să alerge și ea. Avea toate actele acolo, banii rămași după traversarea atâtor orașe frumoase se risipiseră pe souveniruri și amintiri pentru cei dragi  de acasă. Mult îi mai costase excursia aceea pe părinții ei. Luaseră banii cu împrumut. Și opuseseră rezistență ca de obicei înaintea oricărei plecări. Dar ea biruise. Alergătură după pașaport. După vize.

Văzu o ceată de pescaruși ce dăduse năvală peste unul mai firav. Acesta din urmă încerca să scape din împresurarea celorlalte înaripate, fără izbândă. În ultimul moment se smulsese și se ridicase în zbor. Leliei nu îi venea să creadă. Hoțul era un pescăruș. Borseta ei neagră spânzura în ciocul bestiei.

Ora la care trebuiau să se adune toți  la autocar se apropia cu viteză. Se alătură și ea cetei de pescăruși haotici și alergă spre oceanul din vis și spre marea din realitate. Puloverul grena se luă la întrecere cu păsările. Intră în apă încălțată, îmbrăcată cu ochii ațintiți numai spre el. Văzu cum păcătosul se lăsă în picaj peste un val și se ridică imediat deasupra lui, dar fără borseta ei. Nesimțitule, urlă ea, oceanului de departe, mării de aproape, apei, păsării care acum, contopită cu cerul nu îi mai păsa nici cât negru pe pene de pașaportul scăldat de Adriatica. Numele Leliei Arsen se făcea din ce în ce mai invizibil. Și mai sărat pe măsură ce valurile îl scăldau. Îl prinse în ultimul moment. Ieși cu apa șiroaie, cu părul lins, cu blugii sărați. Cei de la autocar o priviră ca pe o zăludă. Întârziată, udă, fără acte. Șoferul și însoțitorul au hotărât să o ducă la ambasadă. Trebuia să își refacă musai pașaportul. Fără el nu putea trece granițele spre țară. Va dura procedura? Cât? 10 zile? Mai mult? Cât? Ea avea examen de admitere la facultate de pregatit. Erau nebuni toți? Își băteau joc de ea și de viața ei? Se uită cu lacrimile mai sărate decât valurile cum autocarul se îndepărta încetul cu încetul. Intră în clădirea Ambasadei. De acolo primi cheia unui apartament în care să aștepte un nou pașaport. Un mic frigider cuprinse avid și amabil cumpărăturile femeii de la ambasadă și sfaturile ei. O hartă și câțiva bani de buzunar se holbară în urma ușii închise. Și acum? Își sunase părinții. Ce nervoși erau. Niciodată nu știau să își păstreze calmul. Făceau ca trenul. Spume ca marea. Dacă nu ia la facultate, ce o să facă ea? Și ei nici măcar nu fuseseră de acord cu plecarea ei. Și câți bani irosiți. Excursia asta!

Se apropie de balcon. Nu observase că apartamentul  dădea spre mare. Mamă, ce priveliște. Văzu pescăruși în zbor. Îi privi cu ură. Apoi cu mai puțină ură. Apoi cu înțelegere. Apoi cu îngăduință. Râse gândului cu ea fugărind pescărușul cu pașaportul în cioc. În borsetă mai păstrase încă poza minusculă a ultimului ei iubit. A singurului, de fapt. Și-o imagină pe fundul mării mare cât un ocean cu un rechin dându-i târcoale și apoi pe acesta din urmă plecând dezgustat. Nu îi plăcea nici lui gustul trădării. Îl iubise. Vreo 3 ani. Acum îi trecuse. Se despărțiseră pe 14 februarie. Dar poza lui nu se îndurase să o arunce nicăieri. Ar fi vrut să o rupă dar gestul și  bucățile i se păreau prea îngăduitoare, ar fi vrut să îi dea foc, dar s-ar fi mistuit prea repede, să o arunce pur și simplu ar fi fost prea ușor, așa că o ținuse ascunsă în borsetă pentru un moment unic ca ăsta.

O mare întâmplare îi dăruise câteva zile în plus de excursie și o scăpase de cea mai mică urmă a unei iubiri de care nu mai voia să își amintească. Luă o pâine cu ea, o ciabatta cu măsline și plecă spre plajă. Puloverul grena abia își trăgea sufletul în briza rece de pe balcon. Încă șiroia. Se va lungi peste măsură de la excesul de apă iar blugii se vor scurta, râse fata în sinea ei. Se așeză în nisipul ud și făcu pâinea bucățele cât de mici putu. O mare de pescaruși năvăli spre ea. Parcă era și el acolo, pescărușul hoț. O scăpase de iubirea dintâi. De orice amintire legată de ea. Clar, nu va uita niciodată iubirea dintâi. Exact așa cum se spune, dar din cu totul alte motive decât cele clasice. Pescarușii îi smulgeau cu patimă bucățile de pâine dintre degetele subțiri iar ea râdea, râdea. Râdea valului, râdea cerului, râdea puloverului prea lung și blugilor sărați, râdea tinereții și libertății pe care nu o gustase niciodată cu adevărat până atunci. Avea gust sărat, de ciabatta cu măsline, de cuvinte ce alunecau spre ea într-un soi de dialect italian, mai puțin muzical, mai mușcăcios. Triestino. Lângă ea se întinse un tânăr. Direct pe nisip. Tot cu o ciabatta cu măsline în mână. Pescarușii îi întoarseră fetei spatele. Degetele ei subțiri scuturară în nisip ultimele firmituri de pâine. Infime. Acoperite de nisip instant. Tânărul o privi zâmbind. Ochii lui o măsurară o secundă. Verzi. La naiba, asta îmi trebuia acum. Și ai ei tot verzi erau. Zâmbi si ea în direcția lui. Pe malul mării mare cât oceanul la care visa, înfiptă strâmb într-o scoică ciobită poza cu Iubi făcea disperată semne către ea. Și apoi dispăru pentru totdeauna în oceanul din mare.

Lelia, șoptiră buzele ei. Leo, soptiră buzele lui. Și nu era ocean. Era doar mare. Marea Adriatică . Peste ea, visând la ocean, se așezară privirile celor doi.

Simona Ganj este autor , a publicat proză scurtă în Revista Itaca Dublin și pe platforma online RoExpat Belgia. Este finalistă a Concursului “Peregrinări”, ediția a XIII-a, cu textul  “Femeia cu multe vieți”, este premiată a  Concursului Național de Proză “Mihail Sadoveanu”, ediția a XI-a, organizat de Muzeul Literaturii Române din Iași.

A publicat în volumul colectiv “Inima nu face riduri” (Editura SIONO București).

foto: arhiva personala