Femeia

Valer Puia 8 martie 2021

Femeia, cerul pe care merg cu capul în jos,
de cînd o știu,
de cînd am învățat-o literă cu literă,
cu sabia în carne,
adînc pînă dincolo de mine, la infinit.

Ea e noaptea pentru visul neînțărcat,
ce suge stele de pe cerul ei nedeslușit,
veșnic altul, la infinit.

Femeia e pasul desculț
ce te străbate în diagonală,
adînc,
pînă acolo unde nici tu nu te mai știi,
e pasul ce n-o să-ți spună niciodată
cărarea pe care a ajuns acolo
unde te-a ucis și a creat altul,
pe care tu nu-l știi.

Mi-e dragă femeia pe care n-o pot iubi,
o admir, dar las o mare între noi,
dacă se încumetă,
sunt pe partea cealaltă,
în vîrf de stîncă
și o aștept cu un țărm din corăbii eșuate
și stînca crește odată cu mareea,
pînă la cer o aștept,
dacă se încumetă să zboare.

Mai dragă mi-e fecioara ce n-a învățat femeia,
pe ea o țin în palme și ne jucăm de-a fripta,
o țin cu mîna să nu crescă-n femeie,
să nu muște cu inima de treflă,
să nu mă joace la cacealma,
o țin sus pe minte, să nu mintă,
ne iubim printre pătrățele de şotron,
ne bulgărim cu pași de primăvară-n iarnă,
desculți în parc,
cu ochii-nchişi ne-nfășurăm în priviri de toamnă,
frunzărind minciuni scrise de poeți,
doar, doar n-o crește-n femeie,
să mă ucidă acolo unde eu nu mă mai știu
și umblu cu capul în jos pe cerul ei de noapte,
femeie lunatică,
femeie-noapte,
femeie pîntece de viață !