Joia veșnică
I
Eram copil și am văzut în colbul de pe drum
Urme de pași, adânci și grei. Purtau sub gândul rugăciunii
Și-n traista sufletului mut o anafură sfințită
Nu cutezau să se atingă, în colbul sufletului lor,
Nici cu un gând, nici cu o vorbă de Domnul lor.
El îi hrănea în răsărit și-n asfințit cu har și pace
Din ochi deschis în ochi închis, cu glas și fără glas
El le dădea ulcior de adăpare. Gâtlej uscat, suflet fugar,
La El cereau iertare.
Din colbul lumii El i-a scos, picioare le-a spălat,
Nu care cumva războaie, foamete, urgie
Să îi abată ne-ncetat de la calea lor spre Înviere
Și din smerenie de atunci pașii lor pe drum se duc.
Înaintași.
II
De or mânca, de n-or mânca, mama bătrână le face lor
Din semnul Crucii pogorât și din făină slobozit
O vrednică gustare din care noi pitiți, copiii,
Pe sub cerga învelitoare, cu ochiul vom fura-nțelesul
Zilei de Joi Mari și-om număra, și-om sta așa până ce-om crește mari
Și om pricepe de ce Om și Dumnezeu El ne-a fost dat.
De ne vede, de nu ne vede, la spovedit și la cuminecat,
Inima ne-a tresălta ferice și ne-om aduce aminte-ndat’
De Cina cea de Taină și de străbuna ceea
Ce-o vom găsi cu sufletul curat, în lumină, la-‘nviere.
Imagine reprezentativă: Interiorul Bisericuței de lemn a Mănăstirii Moisei, de la 1672
Răspunsuri