Lumina

Lumina, lumina… da, domnule, lumina îi dăduse în ochi de parcă cineva încerca să îi între în profunzimea celulelor epiteliale cu dinadinsul unei căutări, prea firești, prea nefirești. Ianus cel cu două fețe, patru ochi și două perspective îi făcea deopotrivă fii ai aceleiași luni în care se priveau de la câteva meridiane distanță, câteva clipe neînsemnate în tolba timpului care îi aduna și-i despărțea trupește și probabil sufetește pe acești doi stăpâni ai timpului individual unit când și când de ceea ce se cheamă istorie personală, iar noi de pe margine asistând la spectacolul vieții îi vom fi pomenit ocazional spre mirarea și înțelegerea unei taine adânci ce ne suscită ființa la a accepta diafanul unei situații pe care nu o putem explica decât prin stratul de suprafață al evenimentelor pe care practic călcăm ca să ne putem trăi mai departe viața.

El își deschise pleopele mai mult cu nedorința de a pătrunde oricum în lume, mai aproape de sufetul celor ce-l așteptau precum o promisiune, o speranță de care se agățau cu fiecare zi și a cărei grandoare o ascundeau zilnic în fapte bune pentru alții ca și când o lumină prea puternică îi făcea să își acapareze o platoșă a unui trecut încărcat cu justificări ce taman acum se cereau curățate de praful vieții ce tăbărâse peste dânșii și îi aduse în pragul unei uitări în care se abandonau pentru a scormoni și aduce la lumină cenușa unor emoții.

El își închise pleoapele mai mult cu nedorința de a pătrunde oricum în altă lume, mai aproape de sufetul său decât aceasta a celor pe care îi lăsa precum un rămas bun pe buze, un zâmbet de adio în priviri, cu siguranța strângerii unei mâini și înțelegerii unui sens în câteva secunde în pfida întregului carusel de emoții și trăiri care îi săgetaseră sângele și carnea de-a lungul unei povești cât toată viața și în care era protagonistul unui curaj pe care îl amâna și care în cele din urmă i s-a supus prin însăși grandoarea discreției și transparența profunzimii.

El se născuse, da, din sângele purtător de povestea în care puțin câte puțin devenea el însuși stăpân și era luminat, iată acum, de privirile tuturor ca de o lumină și îi vedea pe toți privindu-l cu delicatețea și curiozitatea de a lua în brațe un început, de a reaprinde o poveste când totuși el încă nu părăsise uterul matern, chiar și așa născut, iar lumina ochilor celorlalți îi ținea acum de fașă și căldură, de mirare și urare. Cu atât mai mult această variantă îmbunătățită a pântecului încorpora acum lumea, o aducea în apele sale, ale cunoașterii puțin câte puțin ca și când mama lui ar fi stăpânit în burta sa un univers adus spre cunoaștere pruncului ei încă acolo.

El pierise, da, din sângele purtător de povestea în care devenea tot mai puțin stăpân și era luminat, iată acum, de privirile tuturor ca de o lumină și îi vedea pe toți privindu-l cu delicatețea și curiozitatea de a lua în brațe un început, de a reaprinde o poveste când totuși el revenise în uterul matern, chiar și așa după o viață trăită, iar lumina ochilor celorlalți îi ținea acum de fașă și căldură, de mirare și pomenire. Cu atât mai mult, acest pântec universal îl primea acum pe de-a-ntregul, cu bunele și relele sale, făcute sau nefăcute, născute sau nenăscute din vise, crescute și pierite în ființa sa, iar el de acum copil al pântecului lumii încorpora imaterialitatea lumii, înota în apele sale onirice, ale cunoașterii tot mai profunde ca și când mama lui ar fi fost însuși timpul și ar fi stăpânit în burta sa un univers deschis spre cunoașterea pruncului ei revenit pentru a-i aminti maternitatea.

Iarna înghețase un tablou de familie între dealurile pe care le credeau veșnice în memoria lor cu amintirile păstrate și reiterate din străfundurile emoțiilor înghețate în venele copilăriei. Nu își dădeau seama că între timp crescuseră și vintrele lumii lor se lărgiseră peste zări, tot în înghesuiala culcușului cald și simplu li se preumbla mintea în ciuda filmului mut în care jucau, poate chiar alb și negru după ce trăgeau obloanele lumii peste casa lor, peste pământul lor, peste rodul lui. În vecinătatea vieții lor era cimitirul, era mereu acolo, o anexă a vieții lor pe care o întâlneau zilnic, de cum treceau apa spre lume. Casa lor era acolo pe un pământ al familiei, mutat peste firicelul acela de apă din cauze pecuniare stăpânite de rostul unor vremi pe care le lăsaseră pierite, aruncate peste umăr, care acum se întorcea sub formă unei legături nepierite, iar noi fiecare cu pântecul lui din care încă își trăgea seva vieții ne intersectam în lumea visului tot nedespărțiți din acea comuniune, căci din visele lor apele se hrăneau peste noapte, iar din zori apele hrăneau zilele noastre.

Văzuse mai întâi marea de apă, oceanul albastru ce i se întindea la picioare. Îl cunoscuse înainte de a știi că are picioare, că se numesc așa și că îi servesc la ceva. Despre ochi aflase tot mai târziu, îi era de ajuns că îi are și că lumea i se arată prin ei. Oceanul albastru i se ferecase în retină pe vecie. Acea apă neasemuit de frumoasă i se părea izorâtă din trupul mamei ca și când cu nașterea sa o declanșase, iar acum ea curgea stingher și adăsta la portul iubirii lor, la oprirea unor inimi într-o mirare. Un potop de oameni aveau în sângele lor, iar acum se revărsa neoprit pe obraji, pe mâini, peste pântecuri și copii stropindu-i cu apa din care fuseseră făcuți și-n care se întorc la nesfârșit pentru a fi conținuți și revărsați în bazinul iertării a toate cele adunate între zilele și nopțile lor de captivi ai viselor, treji și adormiți în cântecul de leagăn al apei, în pleoapa albastră a pământului care se închide cu noaptea și se deschide cu ziua, un pământ adormit și trezit succesiv ca de brazdele zeiței Demeter. Se culcase cu iarnă, se trezise cu primăvară. Lumina, lumina… da, domnule, lumina îi dăduse în ochi de parcă cineva încerca să îi între în profunzimea celulelor epiteliale cu dinadinsul unei căutări, prea firești, prea nefirești.

Proză apărută în Revista Itaca, nr. 45, 2024