Misiunea

Cel asemenea lui Dumnezeu stătea pe turla înaltă a catedralei și privea lumea așternută jos, un fel de perpetuum mobile executând același dans, învăluită de fumul cenușiu al nenumăratelor mașinării și false valori pe care le crease, părând motivată doar de două lucruri: banii și goana după putere, la care se adăuga teribila frică de a se elibera de toate. Adevărul, compasiunea și calea cea dreaptă păreau demult uitate și, de la o vreme, arhanghelul se oprea destul de des acolo, atras de o mireasmă inconfundabilă – aceea de om fără țel, de suflet distrus și pierdut de-a lungul drumului. Îl văzuse apoi în marea de furnici robotizate, aliniate disciplinat, care mărșăluiau spre misiunea de fiecare zi, îl studiase cu atenție și îl urmărise luni în șir, hotărându-se să mai rămână prin preajmă, cu toate că omul nu-l chemase cu nicio rugăciune, nu-i ceruse ajutorul în niciun fel și nici măcar nu părea să fie conștient de existența lui. Primul înger creat de Dumnezeu văzuse însă imediat locul și momentul în care otrava se înfipsese în el și îi făcuse spiritul să îmbătrânească brusc, înrolându-l în armata aceea de marionete manevrate din întuneric. În cazul lui, nu avea nicio importanță dacă îl chemase sau nu, fiindcă simțise că nu mai era mult până când avea să se trezească și-atunci avea să-l elibereze de spaime, căci misiunea lui tocmai aceasta era: alunga răul și întunericul indiferent sub ce formă se arătau, iar Mihail voia să mai aștepte încă puțin. Încă puțin, căci omul acela nu era dintre cei pierduți pe vecie.

Ca în fiecare dimineață, de când venise primăvara, omul deschise ușa și respiră adânc aerul răcoros, vrând să alunge odată cu el fantasmele ce-i populau nopțile. Sclipiri albastre și violet tăiară aerul din jur, ca niște fulgere scurte, făcându-l să se uite în jur, nedumerit. Ridică ochii spre cer, dar nu erau nicăieri semne de furtună.

Arhanghelul își ascunse mai bine spada de flăcări și trecu atât de aproape încât omul își simți deodată inima cum îi pompa sângele în interiorul pieptului și vântul se încălzi de parcă soarele însuși îl suflase ușor de tot înspre el, deși abia răsărise. Își termină cafeaua în pragul ușii, privind, fără să vadă cu adevărat, cum se ridica soarele peste case, apoi se pregăti de rutina zilnică.

O luă pe bulevardul cel mare care-i devenise atât de familiar încât ar fi putut să-l străbată și cu ochii închiși și să ajungă exact unde trebuia, exact la vremea la care trebuia. Se obișnuise să meargă la slujbă pe jos, fix douăzeci de minute, pe aceeași stradă și n-ar fi schimbat asta pentru nimic în lume. Deși nu se uita în jur, cufundat în gândurile lui, nu era singurul om de pe drumul acela. La stânga și la dreapta lui se aliniau încă două șiruri de persoane care mergeau în aceeași direcție, privind doar înainte, de parcă aveau capetele blocate, oprindu-se disciplinați la fiecare semafor, cu servietele în mâna dreaptă, toți în aceleași costume impecabile, negre, sau gri, poate și bleumarin. Pe șosea era la fel – coloane de mașini așteptând cu răbdare semnalul de înaintare și, pe măsură ce ajungeau la clădirile cu birouri, la locurile de muncă, coloanele se curbau ușor la stânga și la dreapta asemeni unei flori care își deschide petalele în zori, sub calda lumină a soarelui.

Intră în birou și își scoase haina cu aceleași gesturi de fiecare zi. Privi peretele atât de bine cunoscut, zugrăvit într-un gălbui decolorat acum, ce se înălța în fața biroului la care lucra, mirându-se că nu se găurise în atâția ani în locurile în care ochii lui îl sfredeleau fără să vadă nimic, și-apoi privi aceleași pete de pe covorul uzat. Schimbă aceleași banalități cu colegii, apoi tăcu și își trase scaunul, prefăcându-se preocupat de ceea ce urma să facă. Lucră la ceea ce avea de făcut, respectând cu strictețe toate indicațiile și toate regulile și se opri doar de câteva ori, cât să își frece ochii obosiți, să mai înghită o gură de apă și să-și dezmorțească picioarele. Apoi o luă de la început.

La sfârșitul zilei, întoarcerea acasă era pe o altă stradă și asta doar fiindcă făcea niște cumpărături, dar și aceasta era mereu aceeași-strada de întoarcere. Intră în același magazin, iar vânzătorul nici nu mai așteptă să-i spună ce dorea să cumpere fiindcă știa. I le puse mecanic în punga mare, maronie, el luă punga și plăti, deschise ușa cu clopoțel și se întoarse acasă privind asfaltul cenușiu.

Acasă îl așteptau aceleași încăperi, regăsi aceeași liniște, aceeași singurătate, același perete pe care-l țintui cu privirea, fără să-l vadă, în timp ce ,,privea la televizor”, aceeași cină, doar în vreo două-trei variante. Se obișnuise să stea acasă, fără să fie conștient de faptul că obișnuința aceea era boala cel mai greu de tratat, nu mai mergea nicăieri în afară de slujbă, nu se mai întâlnea cu nimeni și în cea mai mare parte a timpului locuia pe tărâmul propriei minți și trăia din povești și în povești pe care și le spunea singur. Televizorul derula imagini cu crime și accidente, cu războaie și cu vremea ce se încălzea mereu, cu politicieni ce zâmbeau dezbătând soarta lumii. El asculta sau nu, privea sau nu, în definitiv ce-i păsa lui de tot ce se întâmpla. Exista întodeauna cineva care știa cum să conducă lumea, cum să facă regulile, cineva care îi spunea ce să facă și cum să facă sau ce să nu facă. Iar el asculta. Era mai simplu așa, decât să mai gândească. Deschidea uneori o carte despre care i se spusese că trebuia să o citească, sau punea unul dintre filmele pe care imensele reclame de pe clădiri și autobuze îl recomandau că trebuia văzut neapărat. Apoi, albastrul de cobalt al înserării se lăsa peste lume și ziua se sfârșea la fel ca toate cele de dinainte.

Casa avea două uși prin care se putea intra și ieși în curtea plină cu trandafiri de toate culorile. Una dintre ele era îndreptată către răsărit, iar cealaltă către sud. Când nu putea să adoarmă – și asta se întâmpla destul de des în ultimii ani – se ridica din pat, sătul de foiala de pe o parte pe cealaltă și deschidea cu teamă, dar și plin de curiozitate, una dintre ele. Prin cea de la sud i se arăta mereu marea dezlănțuită, urlând la picioarele unei stânci în care valurile săpaseră adâncituri și cotloane prin care șuiera vântul. De fiecare dată când punea mâna pe clanță se gândea: Poate de data aceasta va fi altceva. Dar nu era niciodată altceva. Valurile se înălțau la fel, spumegânde, izbindu-se cu capetele de stâncă și murind în abis după care se ridicau iar, învolburate și vinete la fel ca și amurgul ce săruta pământul. Era mereu același amurg ce cobora cu aripi întunecate, strivind lumina rămasă – o dungă tot mai subțire între cer și pământ. Norii alergau împinși de vânt, el pășea ca întotdeauna în lumina aceea de un mov trist, care se răsfrângea asupra stâncii, și privea cu aceeași uimire smocurile rare de iarbă plecându-și capetele și tremurând în bătaia vântului. Stropii împroșcau până sus, udându-l și speriind păsările ascunse prin crăpături, apoi se lăsa ceața, cerul se speria de întuneric și începea să plângă. Burnița era rece și înghețată ca suflarea morții, mugetul mării răsuna macabru și vântul urla înfricoșător, acompaniind-o. De fiecare dată avea impresia că se deschiseseră porțile iadului, arătându-i lumii chipul sinistru, iar din adâncuri gâlgâiau hohote diavolești. După câteva minute, o mână nevăzută sfâșia vălul alburiu al ceții, dar el nu stătuse niciodată să vadă ce era dincolo de ceață, cu toate că se gândise adesea că ar fi trebuit să rămână și să vadă ce se întâmpla mai departe. Însă în momentul acela, în care se pregătea dezvăluirea misterului de dincolo de ușă, auzea o voce care îi vorbea direct în inimă, spunându-i: Dacă nu poți opri valurile, urcă-te pe coama lor și cuvintele acelea îl făceau să simtă o emoție și o spaimă adâncă. Trântea ușa și se întorcea la adăpostul odăii, strecurându-se înapoi în pat. În cele din urmă adormea pentru câteva ore și se trezea mai obosit decât atunci când se culcase.

Imaginea de dincolo de ușa de la sud apărea doar în nopțile lui de insomnie. În rest, ușa era una cât se poate de obișnuită, iar dincolo de ea era peisajul real.

În noaptea în care a deschis prima dată ușa dinspre est, fiindcă acolo ziua părea să fie la început, câteva secunde a avut impresia că aceasta era în sfârșit ușa cea bună și că dincolo de ea avea să fie ceva minunat. Soarele se ridica însă roșiatic deasupra unei întinderi nesfârșite de nisip auriu- deșertul.Vântul era nelipsit și acolo, iar dunele se formau și se destrămau în fața lui. Hăuri și înălțimi, înălțimi și hăuri. Aerul devenea tot mai fierbinte, nisipul se ridica în spirale, îi umplea părul și ochii, orbindu-l, îi intra în gura închisă, sufocându-l. Apoi, dintr-o dată, o boare răcoroasă cu miros de apă părea să vină de undeva, de foarte departe. Apa îl striga să o aștepte, dar el era prea orbit și prea sufocat și așteptarea îi părea zadarnică. Totul era deșertăciune, iar senzația era una de deznădejde și de pustietate. Și tocmai când vocea care îi vorbea în inimă îi șoptea:Când bate vântul închide ochii și simte-l. Nu lupta împotriva vântului, folosește-te de el! , trântea ușa dinspre est și se întorcea la adăpostul odăii, strecurându-se înapoi în pat.

Într-o dimineață de sâmbătă se trezi târziu, ceea ce era total neobișnuit fiindcă nu i se mai întâmplase din copilărie. Și pe deasupra dormise întreaga noapte. Ziua se arăta absolut superbă și parcă îndoiala și teama din suflet se diminuaseră cumva, de fapt aproape dispăruseră, cerul i se păru colorat într-un albastru cum nu mai văzuse, auzi păsările ciripind și nici lucrul acesta i se mai întâmplase de foarte multă vreme, iar prin cap îi trecu un gând nemaipomenit. De fapt era o dorință. Aceea de a ieși din casă, de a hoinări fără un scop anume, de a colinda străzile pe care nu mai fusese niciodată, sau poate fusese cândva, dar trecuse atât de mult timp de când nu mai făcuse asta încât se șterseseră și amintirile. Le străbătu de pe o parte pe cealaltă, se așeză pe băncile din parcuri, privi trecătorii și le zâmbi, ba se trezi la un moment dat că era atent și la conversațiile dintre ei. Făcu o mulțime de lucruri neobișnuite, cum a fost acela să se oprească și să schimbe o vorbă cu vânzătorii chioșcurilor de ziare și chiar cu câțiva cunoscuți pe care nu-i mai văzuse de mult. În mintea lui amintiri îngropate sub mormane de gunoi își făceau încet loc către suprafață. Se trezi zâmbind, cu inima ușoară, de parcă ar fi avut vreun motiv să fie fericit.

Apoi intră într-o sală de expoziții, fiindcă tema îi atrase atenția, îi plăcuse și îl făcuse curios: Pâinea noastră cea de toate zilele. Înăuntru, deși exponatele erau din mai multe tipuri de artă: sculpturi din lemn și piatră, din lut și din metal, icoane și tablouri, pâine și prescură și unelte de muncă, nu i se păru deloc că amalgamul acela înfățișând imagini sacre, dar și omul în diverse ipostaze-în rugăciune sau făcând diverse munci- ar fi fost lipsit de armonie. Dimpotrivă. Senzația era că totul se afla exact unde trebuia. Se opri în fața unor lucrări înfățișând îngeri și, fără să vrea, prinse frânturi dintr-o conversație:

– Nu are rost să tot insistăm să-i umanizăm pe îngeri. Ei pot fi în mai multe locuri în același timp, ca să dau un exemplu, pe când noi nu putem, spuse o voce.

-Ai dreptate, i se răspunse. Ei înțeleg legile care guvernează Universul într-un mod care nouă ne este inaccesibil, oricât ne străduim să-i pătrundem tainele. Cel puțin deocamdată. Dar eu sper că descoperirile viitorului ne vor ajuta în privința asta.

– Eu cred că niciodată nu vom știi mai mult, interveni o a treia voce. Pentru îngeri miracolul nu există. Este pur și simplu ceea ce fac ei. O singură persoană contează pentru ei la fel de mult ca un întreg popor.

Părăsi locul fără să fi aruncat măcar o privire către cei care vorbeau despre îngeri și se îndreptă către casă, meditând îndelung la cele auzite. Din sala de expoziții, arhanghelul Mihail, care stătuse împietrit chiar în chip de statuie angelică printre celelalte exponate, se ridică nevăzut și îl urmă.

Mergând spre casă, omul avu din nou impresia acelor sclipiri albastre și violet ce tăiau aerul din jurul lui ca niște fulgere scurte.

După ,,aventura” din sâmbăta aceea diminețile se simțea acum plin de ceva, nu știa însă exact de ce anume. Să fi fost vitalitate? Poate optimism? Își regăsise cumva curajul? Îi crescuse cumva stima de sine și nu se mai simțea lipsit de valoare? Deocamdată nu era prea sigur de ceea ce i se întâmpla, dar simți nevoia să schimbe drumul pe care mergea la slujbă. Acum pleca mai devreme și străbătea, simțindu-se ca un explorator ce studia plin de curiozitate noile sale descoperiri, străduțe înguste, aproape pustii, fără semafoare și fără zgomotele sutelor de vehicule, nu mai privea doar drept înainte, ci se bucura de aerul proaspăt, de soare, de grădinile ce înconjurau case vechi, pitorești. Rarii trecători îi zâmbeau și el le răspundea, iar lucrul cel mai teribil pe care îl făcuse fusese faptul că la locul lui de muncă se urcă pe coama valului, închise ochii și simți cum vântul îl ajuta să înainteze, așa că își spuse părerea. Chiar de mai multe ori. Despre tot și despre toate. Apoi se sperie și el de propria îndrăzneală, de privirile uimite îndreptate asupra lui și imediat își pierdu voia bună și încrederea, dorind să se întoarcă la starea lui de inerție de dinainte. Însă simțea o forță mai mare decât el care-l împingea să iasă la lumină. Cu cât voia mai mult să se scufunde în adâncul acela tulbure ce se vedea dincolo de ușa de la sud, cu atât simțea mai puternic forța aceea care îi readucea curajul și puterea de altădată.

Mihail reteză cu sabia lui de foc toate sforile care îl mișcaseră doar într-un anumit fel și care-l ținuseră să pășească mereu de-a lungul aceleiași linii, fără să îndrăznească să facă vreun pas în afara ei, la stânga sau la dreapta. Simți cum ieșea din somnul minții, cum își pierdeau valoarea învățăturile deformate pe care le luase de-a gata, fără discernământ, și pe care le crezuse reale. Iar visele acelea chinuitoare pline de furtuni și umbre se destrămau.

Când noaptea de cobalt se lăsă iar deasupra lumii se forță să nu adoarmă, alergă la ușa dinspre sud și o deschise atât de brusc încât aproape o smulse de la locul ei. Dincolo de ea era doar lumina blândă a unei jumătăți de lună și aerul răcoros al nopții de primăvară. De undeva, din apropiere, veneau miresme amestecate de salcâm și tei. Zâmbi adânc și, fără să se mai grăbească, deschise și ușa dinspre est. Păși în grădină, în iarba umedă țârâiau deja greierii ca în plină vară, iar el își trecu palmele peste scoarța aspră a mărului și apoi îl îmbrățișă strâns. Sclipiri albastre și violet făcură să lucească pentru o clipă florile albe ale mărului și vocea îi șopti în inimă: nu uita să fii umil, fiindcă ești făcut din țărână, dar nu uita nici să fii nobil, pentru că ești făcut din stele.

Sursa imaginii:Înger Aripă Pene – Imagine gratuită pe Pixabay