Poezia e a nimănui sau a oricui

Poezia poate veni de oriunde,
din primul cuvânt ce ți se înghesuie în minte
ori din adierea unei stări ce te colorează într-un apus
sau în orice altceva.

Poezia n-are haine, doar desuuri impudice – de gura lumii –
se scaldă – mai ales – la ceas de seară,
să n-o vadă tot păgânul,
te alege după călcătura ochiului pe cer,~
nu după biblioteca din casă,
poeziei nu-i place îmbulzeala din târgurile cu precupeți,
nici aerul de aulă, de sub frunțile fecunde ale minții,
poezia survolează, se scufundă,
acolo unde simțirea n-a fost abuzată,
unde încă se crede-n basmul începutului de lume,
căci însăși poezia, a fost sămânța zămislirii noastre,
precum noi suntem, fiii ei întru simțire.

Poezia poate veni și cu trenul,
dacă trenul nu atinge pământul și poartă aripi la subsiori,
poate s-o aducă și barza, căci zborul n-are rimă de pereche.

Nu înfruntați poezia, ea nu se apără și nu lovește,
e rana însăși, ce vindecă nevindecatul nostru.
Dacă n-o simți, n-o huli, nu mușcă,
nu chema hingherii, are ea destui hingheri,
printre cei ce-o țin în lesă și-o plimbă prin saloane,
cu dicție aleasă pe sprânceană.

Poezia vine de nicăieri, n-are stăpân de la care să fugă,
nici la care să ajungă,
ea dă târcol cerului dinăuntru omului
și se-aşază pe ramuri de suflet, înmugurindu-le,
aducându-ți aminte de gustul fructului.

Dacă ieși seara cu ea la braț, s-ar putea să plouă pe lângă voi,
iar dacă nu plouă,
sigur veți avea un spot de ploaie deasupra voastră,
luminându-vă lebede – pe-un lac numai al vostru –
în mijlocul unei bălți.
…
Dacă ar fi după mine, n-aș mai termina,
dar din când în când, mă încheie timpul și mă scoate pe dinafară,
atunci las poezia să-și vadă de treburile casnice.