Vulpea lui Akira de Ioan Mihai Cochinescu

„Nell mezzo del cammin di nostra vita” al lui Dante devine, fără a fi menționat, un fir invizibil supranarativ prezent în broderia fină a romanului scris de Ioan Mihai Cochinescu. Aşezat sub rememorarea copilăriei, tinereții şi maturității, povestirea realistic-fantastică se oglindeşte între figurile feminine Beatrice şi „femeia frumoasă, cu părul lung, castaniu şi cârlionțat”, reprezentări ale trecutului transferat în oniric şi ale unei realității picturale, muzicale, arhitecturale.

„Şi aceasta este o carte de vise”- introducerea în textul romanului amintirilor şi viselor aşezate sub semnul frumosului, vibrației, nostalgiei, se prezintă şi ca un portal spre specia unui alt fel de roman, diferit de aşteptările clasice sau contemporane, mai degrabă ca înfățişare a unor povestiri vechi, în stil medieval, oarecum cavaleresc, pe alocuri picareşti, altă dată romantice sau ca treceri în revistă a unei „gloire d’antan” sub lumina unui reflector expesionist. „Child is father to the man” al literaturii anglofone se conjugă cu puterea dezvăluită a subconştientului acestui roman, ivit ca din catacombele de-a lungul Senei într-o scriere a unui spațiu imperial, prin toposul bănățean, influențele austro-ungare, mai cu seamă în stilul arhitectural al Casei Secession, însăşi o etajare psihologică între Infern şi Paradis, între subconştient şi conştientul unei epoci totalitare.

Personajele absolut originale, de o finețe şi complexitate aparte, populează un decor inspirat pe modelul unui filigran beletristic, cu adagii fie din Decameronul lui Boccaccio, fie din lirismul lui Petrarca prin figura Laurei, dublu al Beatricei. Un element esențial al romanului este reprezentat de locurile care alcătuiesc geografia romanului, o planetă a Micului Prinț. Intrarea în lumea naratorului se întâmplă accesând spațiul circului Luna Park ca proximitate fizică şi generațională prin figura tatălui acrobat, a familiei Beatricei, dar mai ales prin indiciile lumii antice ascunse în modernismul ideii de circ într-o lume a estului comunizat, însă frecventat de cele mai diverse idei filosofice şi fantasmele lumii imperiale trecute. Casa Secession de pe strada copilăriei indică o posibilă stradă Mântuleasa cu fantasticul de proximitate spațiului bănățean autentic prin graiul lui Ioji Neni sau al Sucioaiei, o întreagă coregrafie regională de la Moigrad Porolissum până în afara cetății Timișoara în spațiul sârbesc. Astfel, prin evocările istorice şi arhitectonice, avem de-a face cu lectura unui roman multicultural căruia i se adaugă nivelul transgresării timpului: subteranele casei prin evocarea soldatului captiv şi a mașinii de cusut, o poveste a timpului suspendat între pereții vii. Structura unui roman exhaustiv, un roman în stil baroc prin puzderia de detalii, de decoruri stilistice şi imaginative diferențiază scrierea în literatura română şi îi conferă un loc aparte. Ființa „femeii frumoase, cu părul lung, castaniu şi cârlionțat” este locțiitoarea la nivel textual a publicului cititor, ei i se adresează romanul purtător al feeriei biografice la care martoră fusese însăşi Beatrice Vitgenstein, exponentă a neamului său cunoscut prin câte vreun membru de multe alte personaje secundare sau terțe care tranzitează romanul.

Adresarea vocii narative a eului literar masculin se face către prezența feminină, „la muse”, printr-o inversare a rolului povestitor-ascultător al arhetipului Şeherezadei răsturnat într-o topică occidentală a psihanalizei literelor. Materia din care este generat romanul, la gândul creator al autorului este graiul local, credințele făuritoare de existențe, planul citadin, reflecțiile erudite pe seama subiectelor artistice, trăirile afective personale. „Life is a stage” este motivul recurent al cărții, o incursiune cel puțin à la Shakespeare, dacă nu à la Cervantes în meandrele memoriei personale, cărora li se adaugă şerpuirile apelor istorice şi universale, prin locurile vizitate, Valea Loirei, Paris, Bruges, oraşe din Italia, dar şi destinații ce depăşesc sfera geografiei. Punctul culminant ideatic al povestirilor este întâlnirea cu scriitorii sud-americani Mario Vargas Llosa şi Gabriel Garcia Marquez, al cărui Macondo universal a dat naştere la multiple microcosmosuri personale de unde şi „Ce mai e nou în Macondo?”, salutul fraților.

Fantasticul întâlnirii doamnei Collette Jespère transmite un mesaj despre identitatea autorului şi operă prin cava subterană a creației de după Cortina de Fier ca opus al mansardei cioraniene. „Vulpea lui Akira” este un roman înțesat de simboluri citadine, literare, arhetipale sau antropologice. Luna Park sau Circul Kludsky, precum şi camera obscură, mai întâi clandestină, sunt locuri ale „developării”, ale facerii şi, de ce nu, ale pecetluirii tainelor cunoaşterii în obişnuit. „Unde sunt zăpezile de altădată?” ne putem întreba ca François Villon la lectura acestui roman. Iată, aici în metafora cutiei goale de vioară şi a profesorului excepțional ce inventase un sistem magnific al instrumentelor pentru acel moment „self made music”. Un dialog uman perpetuu şi convingător este orchestrat de băiatul violonist-fotograf-profesor-scriitor.

Capitolele sunt înşiruite într-o galerie feerică, de la „Nepoata îngerului”, „Prințesa Rosamunda” cu substratul profund asociat acestui nume simbolic, la „Vulpea lui Akira”, ascunziş fățiş al tainei personale, sau „Biblioteca personală”, „Balza. Rufe albe”, până la „Azulejos la porțile paradisului”, „Coupe-papier” sau „Dantelărie la marginea ceții”, ele debordează de extravaganță şi stil personal genuin, şugubăț şi fin erudit, astfel încât avem impresia că ne aflăm într-o galerie a minunilor lumii.

„Da, sunt chiar eu copilul cu vioara. Pe la începutul anilor 1960. Între timp am crescut, am devenit om în toată firea. Casele şi piețele şi bisericile au rămas însă mici.” A privi peste umăr copilăria este adesea perspectiva unui Gulliver asupra locurilor rămase mici şi înlocuite treptat cu grandoarea lumii descoperite.

Am ascultat versiunea audio a cărții „Vulpea lui Akira” în lectura autorului însuşi nu o dată, ci de două ori. Cartea apărută în 2022 la editura Trei este ilustrată de Sidonia Călin. La prima „lectură” audio am fost cuprinsă în lumea unei copilării fantastice, pe care la a doua gustare am putut să o identific mai exact, să îi separ unele contururi de altele, să fac legături în profunzimea ideilor jucăuşe de la suprafața textului. Un fel de Stroşnaider.