Ziua culturii române ar trebui să fie în fiecare zi

Cred că aveam 12 ani când poetul Cristian Simionescu mi l-a pus în brațe pe Samuel Beckett. M-am întors la ora următoare de cenaclu aproape furioasă şi am trântit cartea pe masă.

– Ce fac eu aici? Nu înțeleg nimic.

– Înveți să mergi, mi-a răspuns calm, cu vocea lui inconfundabilă de lord, pe care nu i-au putut-o întuneca în vreun fel nici lichelele comunismului, nici suferința ultimilor ani.

– Ştiu să merg, i-am răspuns. Nu ştiu să citesc asta.
– Dacă ştii să scrii poeme despre cai care cântă la pian, ştii să citeşti şi asta. Cu mintea aceea care a scris treci prin carte. Înveți să mergi prin lume, nu prin Bârlad. Apoi calci pe frânghie, faci acrobații, e nemaipomenit.

Mi-l amintesc amuzându-se de imbecilitatea unor nomenclaturişti şi spunându-ne că atâta timp cât vorbim despre şi dintre cărți, ăia oricum nu vor înțelege nimic. Să vorbim pe limba noastră.
Mi-l amintesc plesnind amarnic peste degete superficialitatea şi suficiența. Avea un fel de bici de catifea, o spunea ca pe o istorioară amuzantă de 5 o’clock tea şi ustura înfiorător. N-am îndrăznit. Arogantă eram uneori, mă lua peste picior, dar îmi iubea aroganțele şi ştia să le tempereze cu o ironie genială. Superficială n-am avut curaj să fiu niciodată, mi-era frică. În fața unui om atât de adânc, ți-e frică să fii o coajă de ou.

Pregăteam un moment Eminescu – cred că era chiar în contextul centenarului, îmi amintesc că acolo i-am văzut prima oară pe Dan Grigore, Ion Caramitru, Marin Sorescu, Ana Blandiana.

– Reciți „La steaua”?
– Nu.
– Ramona, te rog.
– Nu.
– De ce?
– E de gheață şi nu o iubesc. Nu-mi spune nimic.
– Pe care o iubeşti?
– „O, rămâi…”
– Dar o să reciți „La steaua”, da?
– Nu.

Le spusese organizatorilor că recit „La steaua”. Am urcat liniştită pe scenă şi am luat premiul special al juriului pentru interpretare atunci, cu „O, rămâi”. Aveam 10 ani. Nu m-a certat niciodată. „Ai avut dreptate”, mi-a spus. Şi a început să râdă.

Scriu despre el pentru că este omul care m-a învățat despre cultură că e un act de supraviețuire. Că fără ea nu se poate. Că merită să-ți dai banii pe cărți şi când te crezi sărac lipit, pentru că de fapt, încet, încet, n-ai să mai fii. Că numai o conjurație a imbecililor nu s-ar uita, într-o țară, la cum să finanțeze cultura, la cum să faciliteze şi să încurajeze expresia artistică, libertatea minții, înțelegerea credințelor, a nuanțelor, a celuilalt, acceptarea, setea de nou, diversitatea. Că mintea nu are limite şi că se poate avânta infinit, oricând, oriunde.

Aşa că astăzi pentru mine are un nume, al lui şi al Georgetei Simionescu, profesoara mea de limba română. Iar ziua culturii române ar trebui să fie în fiecare zi.

Ramona Strugariu este un politician român care ocupă în prezent funcția de deputat în Parlamentul European. În plus față de atribuțiile sale de comisie, ea este susținătoare a intergrupului pentru combaterea corupției al Parlamentului European.  „Sunt un politician care crede că România trebuie să rămână a oamenilor cinstiți și drepți, aproape de Europa și în inima valorilor ei. ” (Ramona Strugariu)

Fotografii: 1.Cristian Simionescu (goodreads), 2. O, rămâi… – arhiva personală