Acasă pentru totdeauna (1)

Scumpă ţară şi frumoasă
O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă…

Versuri învățate-n ani uitați de școală, pe care habar n-avea că le va ține minte într-o zi. Cine, când, de ce le-a scris? Era cântec, era poezie? Și de ce îi răsăreau acum în minte, nechemate, ca un gând care nu-i mai da pace, când mâine avea o zi atât de grea? Aveau de descărcat și reîncărcat cu altă marfă cinci containere uriașe, care străbătuseră lumea și mâine plecau din nou, din portul american spre Hong Kong.
–Mike, ce faci, unde-ți zboară minte?
–Dar ce, când ți s-a părut că Mike are minte?
–De când s-a însurat, parcă nu…
Colegii râdeau de el și își dădeau coate. Mihai știa că era ținta lor de când își găsise o femeie cu care să încerce un trai împreună. Dar nu se supăra pe ei. Nu erau răi, erau doar răutăcioși că nu mai stătea cu ei ca altădată la băutură și la pierdutul puținului timp liber.
O luă spre casă. Casa lui era un alt container, improvizat și dezinfectat, în care autoritățile unde lucra acum la negru, dar bine și sigur, îi dăduseră voie să stea. O mobilase mulțumitor, ba chiar cu două paturi. Unul pentru el și Lily, unul pentru cel mic, Andy, un bălăior de vreo patru ani.
Lily îl aștepta cu o porție de macaroane calde, peste care pusese un sos cumpărat din magazinul de la cea mai apropiată benzinărie.
–Ai întârziat, Mike, dragule, te las puțin cu Andy, ies să mai iau unele lucruri, și e cam târziu să-l iau cu mine.
–Ce mai ai de luat în seara asta?
–Andy a mâncat, doar să ai grijă să nu iasă afară singur, vin repede, îi ignoră Lucy întrebarea de bază.
Mihai rămase în gura locuinței, privind lung după ea, în timp ce copilul gângurea în spate, privind la niște desene animate. De câte ori pleca așa, Mihai încă se întreba dacă se ducea unde spunea sau dacă era o escapadă adusă ofrandă vechii ei meserii, celei mai vechi meserii din lume, aceea de prostituată.
Scumpă țară și frumoasă,
O, Moldovă, țara mea…
Cuvintele îi reveniră ca bâzâitul unei muște enervante, ce nu-i dădea pace, și nu avea ce să folosească pe post de plici, ca s-o izgonească din camera secretă a minții lui.
Îl luă pe Andy pe genunchi, iar copilul, cuminte, se bucură, și începu să turuie despre acțiunea pe care o vedea la micul televizor. Mihai îl aproba din când în când, pasiv, derulându-și filmul cunoștinței lui cu Lily.
Fusese un context cam nebunesc, în care el se încurcase, pentru niște bani în plus, cu unele comisioane făcute pentru un individ masiv și burtos, căruia îi transporta diverse pachețele dintr-un loc în altul. Pe-atunci n-avea unde să stea, și cerul liber american, sub care venise cu atâtea vise de glorie, parcă era supărat pe el, căci îi dăruia, în schimbul lor, numai ploaie și frig. Dar, tot din filmele americane, știa că nu era bine să se implice prea tare în astfel de afaceri. Nu era bine să ajungă până în punctul unde s-ar fi pus bază pe el și ar fi fost avansat în orice trafic ar fi făcut oamenii aceia, iar, pe de altă parte, nu trebuia să greșească nici atât, încât să fie tras de ei la răspundere, poate definitiv.
În astfel de trasee o cunoscuse pe Lily, într-o seară, când dăduse peste ea, bătută și cu părul ei, vopsit în galben strident, năclăit de sânge și noroi, la ieșirea din curtea unei persoane bogate, căreia îi livrase un pachețel. Persoana îl plătise pe loc, și el știa că își poate opri din banii ficși comisionul de unu la sută. Bani cu care avea să mănânce în seara aceea. Dar dăduse peste o femeie beată sau drogată, aproape se împiedicase de ea, și, pe deasupra, mai era și rănită, iar femeia îl prinsese de picior și nu-i mai dădea drumul, gemând.
Nu era prima oară când vedea astfel de scene. Dar, ca niciodată, fusese mișcat de o afinitate inexplicabilă, pe care avea să și-o lămurească mult mai târziu. O dusese, așadar, aproape în brațe, la un adăpost, unde știa că au voie să vină, dacă vor, dar lui, personal, nu îi convenea deloc să stea acolo, claie peste grămadă cu alții la fel, și o lăsase în ușă, fugind de teama de a nu se crede că el era autorul. Mâncase trei conserve de pește cu o pâine proaspătă, în locul dintre tomberoanele curate unde dormea în acel timp, apoi, îl apucase regretul. Femeia rănită, oricum ar fi fost ea, avea ceva care-l înduioșase într-un mod neașteptat și mai era și frumoasă. Nu se pricepea la vorbe mari, dar ar fi zis atunci că i se vede o lumină în ochi, dincolo de toate neajunsurile în care trăia. O lumină pe care el n-o mai avea.
A doua zi, a căutat-o la adăpost. Din fericire, și-a spus atunci, a găsit-o. Nu se refăcuse total și nu știa încotro s-o apuce. Plângea și, printre suspine, i-a povestit de băiețelul ei, Andy, pe care-l lăsase în mâna celor ce o trimiteau la „lucru”. Copilul era întreținut corespunzător, dar era zălog că ea nu-i lasă baltă.
Astfel, dintr-o dorință nou ivită de a-și crea cu femeia aceea un drum mai curat, atâta cât puteau ei, o ajută să-și fure copilul și plecară apoi în alt oraș, lângă ocean, unde sperau să li se piardă urma amândurora – erau prea mici, la urma urmei, în lanțul fărădelegilor la care participaseră nevoit, ca să le aibă tocmai lor grija cei de care se ascundeau.
O perioadă, ea a adus bani în casa improvizată împreună tot așa cum știa – ziua, muncea el și ea stătea cu copilul, noaptea, rămânea Mihai cu copilul și ea pleca la lucrul ei. Dar parcă nu mai era ca înainte nimic. Nici mult altfel nu era. Ceva, însă, se schimbase imperceptibil în amândoi. Mihai o plăcea, însă sentimentul de dezrădăcinat fără loc pe lume, la care nu aveau timp să se gândească, dar pe care îl trăiau și unul și altul, îl împiedica, în ciuda dorinței de a se lega de ea adânc.
Scumpă țară și frumoasă…
„Fir-ar, exclamă el, parc-am intrat în anul morții, ce tot am…?!”
Nu-și găsea starea. Cel mic simțise, probabil, agitația lui interioară, că începuse să scâncească din senin.
Ieși cu el afară, și-l puse în cârcă, să-l plimbe puțin, ca să se mai limpezească el însuși.
Apoi, printr-o altă întâmplare, la scurt timp după ce se mutaseră împreună, aflase că pe ea, pe Lily, o chema, de fapt, Liliana. Atunci îi mărturisise că și el era, la origine, Mihai – avea încă actele originale – și că Mike devenise automat, în limbajul primilor amici pe care și-i făcuse pe pământul străin de dincolo de ocean, pe care ajunsese după ce fugise de acasă.
– Tu de ce-ai fugit? îl întrebase atunci Liliana, într-o limbă comună în care nu mai vorbiseră demult niciunul dintre ei, ba, mai mult, se feriseră să o dea de gol, în cazul în care ar fi fost nevoiți să o ia din nou din loc.
Vorbeau, pentru prima și ultima oară, în română.
– Nu știu exact. De fapt, știu, se hotărî Mihai să-i spună adevărul.
Și îi povestise atunci, doar atunci, despre satul dintre dealurile pline cu livezi și viță de vie ale Moldovei lui, în care aveau de toate, dar erau foarte săraci. Îi povestise și cum se însurase cu o fată mândră și frumoasă, dorul inimii lui de adolescent, și făcuse cu ea doi băieți, dar câștigau tare prost și stăteau la părinții ei. Aceștia, bătrâni – o făcuseră foarte târziu pe Maria a lui – se stinseseră și, rămași singuri în curte, terminară repede agoniselile celor duși. Copiii creșteau și nu aveau să le dea tot ce vedeau la alți copii de-o seamă. Începuseră neînțelegerile între ei, urmate de certuri din ce în ce mai mari, până când Maria plecă într-o zi la lucru în Italia. Trimitea, ce-i drept, bani de acolo, dar Mihai fierbea; și că nu era sigur de proveniența banilor, și că el rămăsese de prost – așa se considera și așa i se părea că spune toată lumea despre el.
– Foarte bine, dacă tu ai plecat în Italia și n-ai de gând să mai vii, plec și eu în America și nu mă mai întorc. Vezi că duc copiii la mama, o anunțase sec la ultimul telefon, apoi i-l închisese în nas.
A trecut granițe fraudulos, cu ghizi de ocazie și cu toată bruma de agoniseală dată, dar a ajuns, liber, întreg și lefter, pe pământul făgăduinței.
– Și tu? o descususe, la rândul lui, pe Liliana, în aceeași unică seară în care au vorbit despre ei.
– Eu sunt din Basarabia. Dintr-un sat oarecare. Abia îl vedeam pe hartă și am vrut să fiu într-un loc mai vizibil. Mi se părea că nu mă remarcă nimeni și că cei care mă remarcă nu-s de nasul meu, mărturisi ea cu tristețe. Cred că le-am rupt inima alor mei când am fugit cu un nemernic, care era în trecere pe-acolo, cică la studii. Aveam ce mânca și ce munci, dar parcă mi-a sucit diavolul mințile, nu-mi mai ajungea nimic și mi se părea că mă risipesc acolo. Acum m-aș duce înapoi cu ochii închiși, dar nu mai am cum. Nu mai am acte valabile, nu am atâția bani.
– Și individul cu care ai plecat?
– M-a vândut pe nimic… De unde eram cea mai frumoasă și mai bună fată din satul meu… Și toți îmi spuneau mereu că pot mai mult, să-mi întind aripile și să zbor. Am căzut la primul zbor mai departe și, dacă n-ar fi copilul ăsta, pe care îl iubesc ca pe ochii din cap, mi-aș fi luat zilele demult. Iar gândul că n-am ce să-i ofer mă usucă. Nu mă mai droghez, știi bine, tot pentru el, nici n-am făcut-o cine știe ce, dar beau. Beau, să uit. Și când mă trezesc și îmi aduc aminte, beau iar. Beau, să nu mai văd casa părinților, cu bolta ei umbroasă, cu masa din curte… Închid ochii și văd mușamaua cu flori mari și colorate, pe care atunci nu puteam s-o mai sufăr…
N-au mai vorbit, din acea seară, despre ei și despre trecutul lor. Durea și dorul nu se închidea, ca rana diabeticului, supurând neîncetat. Puneau plasturi ai cotidianului peste ea, ca să acopere urma suferinței cronice. Nici pe numele adevărat nu și-au spus vreodată. Ca un pact nesemnat, dar cu sfințenie respectat, își spuneau în continuare Mike și Lily, chiar și în intimitate.
Era un trai acceptat de comun acord între ei doi, în care grija primordială pentru cel mic era prima în fața celorlalte griji. Ea gătea și făcea curat, întreținea locul cum putea, el aducea bani frumușei acum, din portul unde-și găsise de lucru, și strictul necesar le zâmbea, în sfârșit, satisfăcut. Aveau acoperiș și ce pune seara pe masă.
În același mod în care nu se gândeau la trecut, nu se gândeau nici la viitor. Nu era timp și loc de viitor, numai ziua care începea conta – să fie la fel de rezonabilă precum cea care trecuse.
Scumpă țară…
Ah, versurile astea… Lily se întorsese. Zâmbea aiurea și ea, probabil băuse ceva pe drum sau ea știa ce făcuse – Mihai n-o întreba niciodată. Scoase din geanta încăpătoare, de care nu se lipsea în nicio ieșire din casă, o cutie întreagă și mare, plină de batoane de ciocolată – un răsfăț pentru cel mic. Scoase trei, unul pentru fiecare, și puse restul într-un loc inaccesibil pentru copil.
Au adormit unul în brațele celuilalt, aproape frățește, în timp ce copilul ațipise și el alături, în patul pliant de ocazie. Doi naufragiați străini, nimeriți în aceeași barcă a vieții, vâslind simultan în direcții uneori opuse, după cum îi duceau valurile care veneau unul după altul, conform unei logici numai de ele știută.
Afară, niște păsări de noapte își începuseră trilul. Copacii din jur, imitând o pădure fermecată, își adiau frunzele, îngânând o melodie universală a vântului călător peste mări și țări și fără granițe în calea lui.
Dimineața care-a urmat, a venit firesc, cu un tremur imperceptibil de nou început.
Scumpă…
Mihai se hotărâse fără să se gândească prea mult. L-a sărutat pe frunte pe Andy, în somn. Deși se purta cald cu el, intra în jocurile acestuia și vorbeau uneori ca adulții, nu făcea asemenea gest de obicei. Lily se ridică în capul oaselor, puțin mirată. A oprit-o cu un gest sigur, șoptindu-i cât să audă doar ea:
– Stai acolo, nu te mai ridica, nu mănânc nimic, mă grăbesc azi…
I-a strâns mâna ca într-o promisiune de nespus în cuvinte și a ieșit tulburat din locuință.
Toată ziua, până spre după-masă, și-a efectuat treaba pentru care era plătit, cu mai mult sârg parcă decât o făcea în mod curent. Și mai tăcut. Și-a făcut simțită prezența peste tot, s-a spetit cărând lăzi din container spre rampele automate de unde erau scoase afară din port, apoi, încărcând altele în loc – vaporul pleca în noaptea respectivă înapoi. Spre seară, și-a luat la revedere, dând de data asta pe gât o bere cu amicii de lucru, și-a dispărut în semiîntuneric…

(text apărut în antologia Moștenirea limbii române, ed. RO.CART, 2021)

sursă foto: www.cunoaștelumea.ro