Acasă pentru totdeauna (2)

În container era beznă de-a binelea, și legănatul monoton, de neoprit, al apei începea să își facă efectul. Își crease din timp, deliberat, când încărca lăzile, un locșor anume între două dintre ele, unde spera să stea nevăzut și nesimțit, până când ar fi ajuns la primul port, pe primul uscat. Apoi, ar fi văzut el la fața locului cum continua drumul.
„Ce paradox, se gândea, într-un astfel de container venise pe tărâmul viselor cu covrigi în coadă, tăiase, apoi, frunze la câinii cartelurilor, într-un container locuise o bună perioadă, aproape ca într-o familie, iar acum fugea spre casă, tot într-un container!”
I se derulau în mintea nemâncată și amețită de berea rece, băută repezit, tot felul de imagini vechi și noi. Vedea ca într-un film viețile lui – așa i se părea, că trăise mai multe -, și parcă nu le putea lega într-una singură. Acum, era la a treia. Nu recepta fuga lui ca pe o întoarcere, pentru că nu mai știa ce va găsi acasă, ci, ca pe un nou început.
I se amestecau în minte chipuri. Fețișoara bucălată a lui Andy i se suprapunea cu chipurile lui Cosmin și Andrei, băieții lui, din ultima poză pe care o avea cu ei. Straniu cum atâta timp nu se mai gândise deloc la copiii lui. Își impusese și reușise. Dar acum, în legănarea repetată a imensului vapor pe adâncimile apei deasupra căreia plutea, nu-și mai putea opri gândurile, amintirile, senzațiile.
Îi revedea mici, în curte. Cum se jucau în țărână. Cum Maria venea cu câte-o jucărie scumpă și, în timp ce ei se certau în bucătărie, să nu fie auziți că nu era nevoie s-o cumpere, că mai bine lua altceva de banii ăia, băieții, întâi se băteau puțin pe mașinuță sau ce era, apoi, se împăcau și o fâțâiau până o rupeau sau o dezmembrau și, până la urmă, reveneau fericiți la țărâna lor. Pe bucata de pământ nu-și scoteau ochii.
Îi revedea și seara, la culcare. Maria îi zicea să le mai citească și el povești, să termine ea alte treburi, dar el spunea mereu că e prea obosit. Adevărul nemărturisit era că nu știa să citească atât de cursiv cât ar fi trebuit și nu voia să se facă de râs, ocolind bărbătește – era el convins -, acest mic neajuns.
-Tu le citești seara povești, îi replica el nevestei, eu îi învăț ziua despre viață.
Oare cum avea să îi găsească, după aproape zece ani de rătăcit prin lume? Cosmin, cel mare, trebuie să aibă acum vreo paisprezece ani, o fi deja la liceu, iar Andrei, cam doisprezece. Se strădui să-și aducă aminte zilele lor de naștere. Nu că le uitase, dar…
Auzi un zgomot într-unul dintre pereții înconjurători și se sperie, sărind ca ars și lovindu-se ușor la cap de o bară de sus. Își înghiți durerea și geamătul, percepând și o voce din afară. Ciuli urechile. Era în siguranță. Vreun muncitor lovise ceva de container, poate pe el însuși, și acum înjura singur.
Cine pleacă și te lasă
E pătruns de jale grea…
Cuvintele din poezie, sau cântec, nu numai că nu-l părăsiseră, dar îi veneau mai multe în minte. Parcă ieri o învățase. Da, așa era, acum era sigur, era o poezie, lectură obligatorie de la școală, și trebuia să ia notă pe ea. Vedea, cum vezi într-o oglindă un chip spart în mii de cioburi, dar poți să-l reconstitui cu mintea, pe învățătoarea lui. Femeie dură, aspră, hârșâită și ea de viață, dar corectă. Dacă țipa la el, știa că greșise și că era pe drept. Se făcea cât un purice și se jura că n-o să mai facă.
La poezie încurca strofele mereu între ele, până când învățătoarea, exasperată, i-a zis:
-Spune-le cum le știi tu, numai să fie toate! Toate, auzi, ca să-ți dau o notă mai acătării! Hai, Mihăiță, recită! Reciți așa, parc-ai citi un acatist…! Dar zi cum știi, doar zi odată.
Femeia – o pensionară care rămăsese la catedră pentru un pumn de lei în plus -, citise undeva că, dacă diminutivezi numele, ai mai mult succes în înțelegerea cu copiii. Cu alintul nu era din principiu de acord, nici pe propriii nepoți nu-i prea alinta, dar să le pocească numele, cum zicea ea, mai mergea, dacă astfel obținea rezultate mai bune. Tot ce obținuse, însă, cu Mihăiță era râsul colegilor lui, care în pauze îl strigau așa pe hol și în curte, apoi se duceau la baie, se udau pe pantaloni și-și spuneau unul altuia:
-Ia uite, mă, ai râs pân-ai făcut pe tine!
Dar Mihăiță nu se agita prea tare, nici cu învățatul, nici cu supăratul pe colegi, căci el avea alte atu-uri și începuse să își dea seama de ele. Era, de exemplu, singurul la care Maria, frumusețea satului, se uita cu coada ochiului când trecea prin preajmă. Și, după ce trecea, numai după el întorcea capul, să se uite și în urmă, la conturul și mersul lui apăsat.
Începea să-și amintească și alte lucruri, crezute uitate. Ziua nunții. Ce zi fusese… Ce frumoși și ce fericiți erau! O vedea pe Maria învârtindu-se în rochia ei albă, scumpă, ce și-o dorise atât de mult, încât i se păruse atunci că mai mult voise să poate rochia aia, decât să fie a lui pe vecie. Dar își făcuseră jurămintele în biserică și buzele ei nu mințeau – încă le mai simțea moliciunea și căldura, până să le suprapună cu scene inventate de el, în care o vedea pe Maria lui cu vreun italian libidinos. Dar dacă Maria nu-l înșelase, totuși, niciodată? Dacă ea chiar făcea bani din muncă cinstită, cum spunea? Dar nu, nu se poate, altfel ar mai venit pe acasă, cum venea la început, o dată la două, trei luni. Or toate telefoanele ei deveniseră un fel de scuză că mai bine strânge banii, decât să-i dea pe drum, copiii cresc și au nevoie.
Pe-al tău sân ca într-un rai…
Sânul Mariei? Sânul lui Lily…? Sânul Moldovei din poezie? Nu-i trecuse prin cap deloc, în goana ideilor ce-l bântuiseră o noapte întreagă, amestecate, să-și ia măcar ceva de ronțăit la el. Ar fi dat orice pentru un colț de pâine uscată, stomacul îl rodea deja și i se părea că ba se strânge, ba se lărgește, ba se golește de talazuri.
Mergea spre libertate, spre fericire sau înspre alte chinuri?
Auzi la un moment dat și niște lătrături. Probabil erau câini polițiști amușinând droguri… Se oprise vaporul sau i se părea lui? Nu avu putere să se ridice în picioare, să înțeleagă ce se întâmplă și căzu lat înapoi, între cele două lăzi. Mai văzu, în cădere, chipul mamei lui spunându-i de zor să nu mai iasă singur din curte, în uliță, și să nu vorbească cu străinii. O vedea aplecată deasupra lui, seara, la culcare, în patul de copil, apoi, brusc, așa aplecată cum era, îi promitea că o să aibă grijă de Andrei și de Cosmin cât e el la muncă în străinătate, doar să dea semne, să nu se piardă… O mințise atunci că-și găsise ceva de lucru și că pleacă la loc sigur. Dacă i-ar fi spus adevărul, că pleacă de nebun, s-ar fi împotrivit, până când ar fi renunțat la America mult visată, or el acolo, în sat, nu mai avea ce face. Trebuia…
Cine știe, cine știe
Dacă-mpins de-al soartei vânt…
Nu mai înțelegea ce se întâmplă în jur și în el. Îi veneau și nevoi fiziologice, pe deasupra, fapt de care uitase să țină cont când se ascunsese printre lăzi. Dar nu-i mai păsa. Prețul libertății adevărate era, după cum aflase deja, mare și își propusese să-l plătească până la capăt. Orice preț ar fi fost acesta.
Pierdu orice rațiune și se cufundă într-un somn adânc, indiferent la orice…