Acasă pentru totdeauna (4)

Când se sui în acceleratul de Iași și auzi primul zăși în loc de zece, i se umplură ochii de lacrimi fără să vrea. Era înghesuială și era supărat și obosit. Avea și loc în compartiment, dar nu putea răzbate până la el, așa de aglomerat era trenul. Acel zăși, însă, îi sună în urechi mai cald decât toate cântecele de leagăn ale lumii, era pe limba lui, limba în care se născuse și crescuse, și nu știuse, până s-o audă din nou direct, cât de dor îi fusese. Dorul de până atunci fusese ceva abstract, indefinibil, cât să-l poată ghida în ultima lui rătăcire, aceea de a se întoarce de unde a plecat. Acum era concret, dureros de concret, și tot ce mai dorea era să se lase în voia lui, a graiului inimii sale, și să nu mai plece niciodată din el.
Și văile dintre dealuri, pe lângă care gonea autobuzul, îi stârneau, la rândul lor, alte amintiri. Cum, copil fiind, se trezea uneori la cinci dimineața cu prietenii din sat, să meargă la cules de ciuperci prin râpi, după ce ploua. Roua îi gâdila picioarele desculțe de multe ori și mare bucurie era când găseau câte un izvoraș în vreo vale. Mereu se opreau la ele și le râneau cu spor, regăsindu-le viguroase la viitoarele hoinăreli.
Erau popasuri tainice și binefăcătoare, de care nu spuneau nimănui. Erau izvoarele lor secrete, din care răsărea viața. Erau anii lui pierduți pentru totdeauna, pe care abia acum îi aprecia la valoarea lor de comoară sufletească. Atunci i se păreau doar firești, ca și cum toți copiii lumii trăiau la fel peste tot.
El de ce nu-și dusese copiii niciodată la un izvor dintr-o râpă? Ce se întâmplă, când crește omul, cu copilul din el?
Unde curg, șoptesc ușor
Reci izvoare ce dau viață…
Simți cum i se înfundă urechile. Tot de copil nu i se mai înfundaseră. Își amintea că așa pățea de fiecare dată pe anume porțiuni ale traseului dintre dealuri.
Autobuzul opri, în cele din urmă, în satul lui natal. Coborî, cu inima strânsă.
Iată ceasul mult amar!…
Oare avea să fie, într-adevăr, amar?
Stația era pe vale, pe șoseaua județeană, iar ca să ajungă la el acasă avea de urcat un alt deal, mai lin.
Omul din spate, bătrânul, coborî și el, luând-o agale în spatele lui. Avea două sacoșe de piață în mâini și Mihai nu rezistă. Poate ca să-și alunge propriile sentimente întortocheate, poate ca să-și facă de lucru sau chiar să-l ajute cu adevărat pe bătrân, se duse spre el, să-i ia unul dintre bagaje.
Bătrânul lăsă moale traista uriașă în mâinile străinului și îl privi de parcă-l vedea pentru prima oară. Miji ochii spre el:
–Dar tu al cui ești?
–Sunt al lui nea Toader, din deal.
Celălalt se opri în loc, pe gânduri doar de el știute, și exclamă victorios, într-un final, scoțându-l, pare-se, dintr-un neant complicat:
–… Mihăiță! Bată-te să te bată, tu ești??
Mihai încremeni, rușinat dintr-odată că el nu-și amintea deloc cine e persoana din fața lui. Dar moșul nu era ramolit deloc. Doar purta pe umeri o povară pe care nu avea cum să i-o mai ridice nimeni de acum încolo, până la propria lui izbăvire de orice suferințe.
Își dădu seama imediat că Mihai nu mai știe de unde să-l ia.
–Ai fost plecat mult. Câși ani să fi trecut…? Iar eu am îmbătrânit și mai mult peste noapte. Valentin al meu s-a întors și el din Orient.
–Vali e-acasă? îngăimă și Mihai, uluit și încântat de coincidență.
–Acum e-acasă. Acasă pentru totdeauna. Doar că tace. Nu mai vorbește, nu mai zice nimic. S-a înrolat, să facă bani mai mulți, și s-a stins pe pământ străin, în lupta altora. S-a dus viu și s-a întors în patru scânduri.
–Nea Dumitre, nu se poate…
–Și tata a fost pe front, în război, dar parcă era altul războiul ăla, nu ca astea de acum. Iar tata s-a întors. Dacă tata nu s-ar mai fi întors, nu mai eram eu acum și nu trebuia…
Glasul bătrânului se stinse și Mihai nu putu găsi o vorbă de consolare. Nu putea încă rumega noutatea cumplită. Stătea în mijlocul drumului, siderat de noutate și de amintirile cu Vali, prietenul lui, cel mai bun dintre toți câți avusese în sat. Serile când stăteau ascunși în căpițe de fân și visau să cucerească lumea largă îi păreau mai aievea ca nicicând. Simțea mirosul fânului proaspăt cosit. Îi auzea glasul răgușit de țigări fără filtru, furate de la taică-său:
–Mă Mihai, mă, eu nu stau neam aicea, în sat. Ce să fac, să muncesc ca prostu’ pentru stat și să nu m-aleg cu nimic? Eu plec, mă, unde-oi vedea cu ochii, și să vezi că mă-ntorc putred de bogat și-o să vă dau la toți din ce-o să am!
Unde era Vali acum? Unde erau visurile lui? Ce se întâmplase cu ele? Unde se duc visurile oamenilor, când acestora le piere trupul și nu le mai pot găzdui?
Ar fi refuzat să creadă ce auzea, dar bătrânul stătea în fața lui, aievea, ca mărturie a absurdului vieții câteodată – o mărturie de netrecut, de neuitat, de neignorat.
I se înmuiaseră picioarele, negăsind cuvinte să-i răspundă omului, pe măsură.
-Cum să nu-l țin minte…, atâta reuși să îngaime, drept răspuns durerii fără leac din fața lui.
Adio, rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!
Schimbară subiectul, parcă înțeleși unul cu altul.
-Ai tăi ce mai fac?
-Nu știu nici eu, n-am mai dat semne, că n-am avut cum, acum mă duc să văd, zise Mihai, mai senin, fără să își dea seama de ce.
-Copii ai? Ai apucat să faci?
-Am. Doi băieți mari! răspunse Mihai, cu mândrie involuntară.
Dar se opri subit, pentru că nu știa ce amănunte să dea despre ei. Habar n-avea ce făceau acum, pe unde erau. Și, dacă moșul nu spusese nimic, îi era limpede că părinții îi erau cel puțin cum îi lăsase, altfel, s-ar fi dus vorbe și ar fi început cu asta conversația.
Mai vorbiră până în creasta dealului despre generalități din zonă, apoi, se despărțiră.
-Să treci cu feciorii pe la mine. Ai ușa deschisă mereu la casa mea și vă voi primi cu drag.
Bătrânul o luă spre dreapta, după un ultim salut. Casa lui Mihai era spre stânga. Imediat cum se termina dealul – revăzut în unele doruri sporadice -, trebuia să o ia pe lângă gardul unei case părăsite, care ani întregi fusese acoperit de tufe de măceșe, la culesul cărora mergea în fiecare an.
Dădu, așadar, colțul și, în locul gardului verde de măceșe, era acum un gard de beton de mărime medie, dincolo de care se vedea, semeață, o mică și cochetă casă albă, ridicată pe ruinele celei trecute.
O privi uimit, ca și cum i s-ar fi răpit o jumătate de copilărie – cine stătea acolo, a cui era sau fusese, erau străini, erau din sat și ei?
Țipenie de om nu era prin curtea bine îngrijită, să se dumirească. Dar lasă, avea el timp să afle.
Păși mai departe, până la o poartă între două pământuri comune, pe care o știa, de asemenea, demult. Poarta închidea o potecă pe care trebuia să o străbată până la poarta propriei lui case, iar cele două terenuri, cu proprietari diferiți – ei și vecinii -, fuseseră îngrădite împreună, de nevoie. Li se pusese și acea portiță, pentru vitele care veneau seara de la păscut și care aveau tendința să intre în lanurile lor de fiecare dată. Ulicioara dintre terenuri ducea, deci, la cele două case, la un moment dat despicându-se în două și el trebuind s-o ia la stânga din nou.
Încercă, pe scurta cale ce o mai avea de străbătut, să-și construiască în minte explicații, expresii, alinări, vinovății sau nu. Venea acasă și parcă nu știa cum să se poarte. Va trebui să și vorbească, după surpriza, pe care o spera plăcută, a clipei revederii.
Îl vor recunoaște copiii? Li se mai povestise de el între timp? Maria, oare…? Dar… mai erau copiii la el, la părinții lui?
Uite, asta nu se întrebase nicio clipă până atunci. O luase ca atare – acolo îi lăsase, acolo fusese sigur că-i găsește. Nu realizase că crescuseră și ei între timp.
Și dintr-odată, din eter, îi veni chipul alb, blond și rotund al lui Andy în minte. Râsul lui, când se bucura. Cum îi întindea mânuțele când se purta cu el ca un tată. Cum îl striga:
-Mickey! Unde te-ai ascuns? Zi ceva, să îmi dau seama!
Așa-i plăcea să-i spună când se jucau prin micul spațiu de-a v-ați ascunselea și cel mic, involuntar, trișa, cerșindu-i un sunet.
O vinovăție cumplită i se scurse în picioare, oprindu-i-le o altă clipă în loc. Când plecase pe furiș din America, luase o parte din economiile comune, fără să lase un semn sau să transmită măcar prin altcineva vreun mesaj. Dar nu putea, știa bine, acolo fiecare era pe cont propriu în tot ce făcea și ce avea de făcut, ca să reușească, era să tacă asupra oricăror planuri. Luase, e adevărat, dreptul lui, banii munciți de el, nicidecum din economiile femeii. Nu se simțea foarte rău, dar nici bine.
Încercă să vizualizeze fața lungă și nedumerită a lui Lily când n-avea să se mai întoarcă seara de la lucru, ca de obicei, nici a doua zi. Când avea, probabil, să întrebe de el și nimeni n-avea cum să-i dea un răspuns. Ca și cum n-ar fi fost.
Își spuse, ca un gând fugar, că poate, dacă lui îi va merge bine de acum încolo, va face și pentru Liliana ceva. Nu vorbiseră despre asta niciodată, dar era sigur că și ea s-ar fi întors, numai că nu-i dăduse prin cap că e posibil. Avea și ea, ca și el, unde reveni, și poate că…
Ajuns în dreptul porții, trase întâi cu urechea și cu privirea. Nodul din gât nu i se mai dădea la o parte. Stătea acolo, încremenit. Trebuia să înghită realitatea și nu știa cum.
De sub nucul din poartă, o umbră se ridică spre el, cu pas greoi de ani, gudurându-se și lătrând o dată, scurt, cu efort, de bun venit.
Era Ursu… Îmbătrânise și el o grămadă, cât îmbătrânește un câine în zece ani omenești, și mergea anevoie, dar îl recunoscuse pe loc.
Din casă, de undeva, din holul mare probabil, un glas cu inflexiuni de adolescent în formare striga:
-Bunică, Andrei mi-a luat iar rucsacul, și știa că-mi trebuie azi, v-am zis de dimineață, să vezi ce pățește când o veni diseară!
Din pribegiile și aventurile lui, bune sau rele, păstrase două insigne de polițist, adevărate. Le câștigase, pe rând, în două state diferite. Prima oară sărise și salvase dintr-un incendiu, fiindcă se nimerise la fața locului, o fetiță, fără să-și dea seama că era un act de eroism. O auzise țipând și intrase, apoi, când totul se potolise, fusese căutat. Speriat, a dat să fugă, dar a fost decorat. A doua oară, într-o goană de mașini cu sirene, intrase, tot fără să știe, într-o mașină apărută brusc în cale, iar mașina fusese oprită, polițiștii prinzându-i pe ocupanții ei și felicitându-l pe el pentru intervenție.
Decorațiile acelea nu însemnau nimic, cum sperase inițial, erau doar un titlu onorific de pe urma căruia nu trăsese niciun folos practic, dar erau reale și le dusese cu el peste tot, cu gândul nemărturisit vreodată că le va da copiilor lui. Să se mândrească cu el. Să le aducă și el ceva.
Uitase de ele. Pipăi buzunarul genții. Erau la locul lor, nescoase de luni de zile.
Oare poarta mai scârțâia…?
Avea să afle într-o clipă, căci copilul, care trebuie să fi fost Cosmin, strigă iarăși:
-Bunică, cred că e cineva la poartă, dar nu vrea să intre și Ursu se poartă cam ciudat…!

(text publicat și în antologia „Moșenirea limbii române”, ed. RO.CART, 2021)

sursa foto: google.com