ACUM și AICI

Oare, când ajungem să fim îngeri, ce se întâmplă, de fapt, cu sufletele noastre? Ce ducem cu noi „dincolo”, ce rămâne din tot ce clădim și ce lăsăm în urmă? Ce mai contează? Și spre ce ne îndreptăm… pe Pământ, atingem obrajii sufletelor ce trăiesc în trupurile oamenilor dragi, privindu-i adeseori din treacăt, din fugă, nonșalanți, de parcă mereu îi vom găsi la orice oră, tot acolo. Ca apoi, să frângem în palme tot ceea ce viața a lăsat să descoperim în noi înșine: încredere, respect, mândrie, curaj, dăruire, determinare, curaj.
ACUM și AICI se trăiește, se iubește, se alintă, se mângâie, se strânge la piept și se frământă viața!
Iubesc pentru a fi iubit, dăruiesc pentru a putea primi din inima, nimic din ce este ușor nu poate dura, cum nimic din ce greșești altora nu poate fi adus înapoi.
O viață merită amintită doar atunci când ai trăit propriul destin într-un Univers pavat nu doar cu bune intenții, ci, mai ales cu fapte duse până la capat, curajul fiind unul dintre ingredintele ce trebuie mereu picurate. Filozofia acestui „selfie” interior este una singură: iubesc să mă pot privi cu demnitate în oglinda propriului suflet.
…
Comunicarea dintre suflete e, poate, cel mai de preț „argument” de a vrea cu adevărat să fii fericit… îmi cer, uneori, mie însumi să nu uit să fiu om, să nu las dorințele frugale și efemere să mă domine, să nu greșesc definitiv celor ce sunt în viața mea, să fiu drept nu doar cu mine, neștirbind șansa celorlalți de a străluci, să îngădui greșiților mei, știind oricând că povestea mi se poate repeta mie, să adorm serile neumbrit de fapte cu care să-mi chinui sufletul.
Sunt om supus greșelilor, dar, mai presus de toate, rescriu din visele serii în geana dimineților, nelăsând speranța să moară. Nu cer nimic: eventual, numai încredere în propriul curaj de a trăi prezentul clipei, cu fiecare respirație ce aburește viitorul, punând la încercare puterea de a iubi. Știam odată să nu-mi înfrânez visele, să adorm despuiat de gândurile zilei, să sorb din notele vieții doar acele momente neștirbite de așteptările prinse pe sârma zilelor puse la spălat.
Glisând, uneori, între prea puținul din pahar și prea plinul râvnei dintre norii ochilor – a avea mereu viitorul la o lungime de braț, nu-i un blestem, însă nici dar, e, pur și simplu, viața în bucate precum vata pe băț, copilarie a destinului ce nu știe să își găsească maturitatea decât atunci, la capăt de drum.
Amestecăm fiorul clipei cu neliniștea nemărginirii, pașii trasând sub bolta cerului fir de minotaur: Astăzi, am trăit ce-am vrut? Sau doar am reușit să supraviețuiesc celor ce-și plimbă pe strada mare clopotul și toaca propriei credințe despre viață? În vecernie, sufletul, esență de sămânță cerească, își cerne ploapele a dor de vise realizate.
…
Danaide…
…
Mântuirea sufletului este un act divin realizat cu mijloace arhaice. Libertatea dragostei de oameni începe cu sufletul tău.
Dragostea-i mister şi suspans, fără a justifica, însă, lipsa curajului de a trăi. Revelaţia divină are loc în orice moment, trebuie doar să-ţi deschizi sufletul.
Omul e o celulă a Universului, o notă plină de energie a constelaţiei numită Umanitate.
Credinţa e vântul ce mişcă aripile sufletului.
Morala e un fruct otrăvit al creştinătăţii. Mă îndoiesc de mine însumi, deci, sunt viu!
Adevărul rătăceşte între pereţii sufletului. E o consolare să crezi că Dumnezeu ne iartă de toate păcatele, când, de fapt, El doar îngăduie vremelnic rătăcirile nevolnice.
Competiţia sufletelor e sursa problemelor mereu prezente – doar convieţuirea e cheia supravieţuirii lor. Răspunsurile, de cele mai multe ori, sunt paleative fără darul de a vindeca.
Iluzoriu, întindem de pătura trecutului peste viitor. Ştiu, în final, toţi suntem datori c-o moarte; ce nu ştiu e cui să-i datorez mai întâi sufletul primit în dar.
Lirismul unei vieţi se pierde odată cu atingerea limitelor sufleteşti.
Sunt gol, Doamne, sunt amfora ce-şi vrea sufletul hrană vie! Ne naştem avizi de viaţă şi, uneori, murim mai săraci decât analfabeţii în faţa eternităţii.
Istoria unei vieţi e precum fumul unei lumânări, există doar atât cât timp viaţa arde în noi! Mi-e frică de moarte, dar mai teamă îmi este de-o viaţă traită-n van.
Anotimpurile vieţii sunt lecţii de convieţuire cu tine însuţi…

sursa foto: www.arsmundi.de – Auguste Rodin, Danaide, marmură, 1889