Ba ești țigancă, ți-o spun eu!

Cum deja mi se întâmpla de săptămâni, nu m-a surprins că urma să petrec încă o duminică pe coclauri. Ziua mea de ”odihnă activă” devenise o rutină, și locurile în care ajungeam cu pasul sau cu roata îmi încântau mereu ba văzul, ba auzul, ba celelalte simțuri, însă nu bănuiam că mi-aș fi încheiat weekend-ul protestându-mi nemulțumirea sub forma unui articol de revistă.
-Azi vom face turism spiritual, mi-a zis buna mea prietenă puțin după ora zece.
-Orice, dar fără preoți sau comunități religioase, i-am răspuns, îngrijorată că nu aș reuși să-mi mai păstrez decența în fața celor care ar fi insistat să-mi schimbe convingerile atee.
-Fără, fără… vom cunoaște o persoană deosebită, madame L, un medium din Franța care ține o conferință într-un sătuc la 40 de km de Bruxelles.
-Aaa, acum vorbești pre limba mea, am exultat, nerăbdătoare să descopăr felul în care acea madame L. ar fi perceput mesajele din lumea celor muți, dar fericiți. Dăruiește-mi jumătate de ceas și pornim la drum!
Nu sunt o novice în arta comunicării cu entitățile ectoplasmatice, vreo câteva stranii ciocniri întâmpinasem și eu de-a lungul vieții, dar o ființă umană cu puteri declarate în vizualizarea non-vizivului, care să adune într-o încăpere aproape 200 de persoane și să le răspundă, fiecăreia în parte, unde și cum își trăiau veșnicia rudele defuncte, cine le bântuia proprietățile, dacă s-ar fi vindecat de boli incurabile sau de adicții, când li s-ar fi căpătuit odraslele sau dacă ar fi câștigat vreodată la loterie, nu întâlnisem niciodată.
Astfel, am tras afară două bulendre din garderoba de călătorie, mi-am adunat podoaba capilară în vârful creștetului, am pierdut cinci minute din cauza indeciziei ”bascheți sau cizme?” și mi-am umplut geanta cu aceleași lucruri, multe inutile: bătrâna mea umbrelă cu spițele îndoite, telefoanele de teren – unul pentru foto, unul pentru înregistrări, unul pentru convorbiri, agenda ale cărei ”note importante” nu le respectam niciodată, pachetele cu șervețele uscate, cele cu șervețele umede, cutiuța cu medicamente – că nu se știe când te scutură migrena, recipientul cu dezinfectant și nelipsita sticlă cu ceai de ferigă.
Inainte de-a ieși pe ușă, m-am întrebat din nou dacă nu ar fi fost mai înțelept să-mi fi încălțat totuși cizmele, fiindcă seninul lăsat în urmă de blândul răsărit devenise o imensă cuvertură întunecată, dar cum îmi ajunse prietena, nu voiam să mă aștepte, și-am coborât grăbită-n stradă.
Vremea nu ținea cu noi. Deloc. Abia pornit motorul, se dezlănțui prăpădul! Căci printre fulgere și tunete, norii își schimonoseau siluetele pluviale, risipind împotriva vântului înverșunate batalioane de stropi greoi. Burduf după burduf!
Totuși, mai cu o reflecție pe seama potopului care biciuia ce întâlnea în cale, mai cu o glumă răutăcioasă despre madama care timp de cinci ore ne-ar fi delectat cu trucurile ei magice, parcurși cei 40 de kilometri, ne desprindem de autostradă și intrăm pe un drum de țară. Asfaltat, dar cu bordurile noroioase. Pe stânga și pe dreapta, nu foarte aproape unele de altele, am zărit primele case, iar undeva în spatele acoperișurilor lor cărămizii se profila turnul unei biserici. Punctul de reper, fiindcă sala unde se ținea conferința se afla două străduțe mai la vale.
Am parcat mașina, apoi am pășit în curte. Lume multă. De toate vârstele. Spre surprinderea mea, nu doar femei.
Găsite numele pe listă, ni s-a permis să înaintăm. Am intrat într-o încăpere înaltă, cu o structură arhitectonică incertă. O îmbinare stângace între tradițional și contemporan, redată de o încrengătură de bârne suspendate circular, împovărate, cine știe din ce motiv, cu dense piroane ruginii. Imaginea lemnelor luminate frontal de cele patru perechi de tuburi fluorescente, spânzurând și ele la capătul unor fire metalice, m-a dus cu gândul la ospiciile din peliculele horror ecranizate în secolul trecut. Așa mici, înguste, ferestrele existau, iar unele erau întredeschise. Evident, ar fi fost un bine necesar ca aerul de-afară să învăluie întreaga sală, 192 de participanți – îi numărasem răbdătoare, însă nimeni nu părea deranjat că mirosul de ființă umană surescitată se simțea chiar și cu masca mulată pe figură.
Ne-am așezat cuminți, în ultimul rând. Nu fiindcă ne-ar fi speriat contactul cu madame L, ci pentru că, deși sosite mult timp înainte, numai câteva scaune rămăseseră libere.
Prefăcându-mă interesată de cuvintele reflectate pe peretele central: ”La vie après la vie”, am spionat auditoriul care-și murmura nerăbdarea. Nu știu de ce am avut impresia că, oricâți demoni le-ar fi custodit sufletul, în duminica aceea, toți cei prezenți în sală se temeau de moarte.
”Poate de asta își și surâdeau educat, gata să ierte toate păcatele omenirii sau să sară-n ajutorul dușmanului, dacă acesta le-ar fi cerut-o…”
–Oh, là là là! a răsunat la dreapta mea înșiruirea monosilabică, destrămându-mi gândul.
O duduie robustă, îmbrăcată modest, dar curat, luase la îmbrățișat un cârd de bărbați și femei, întrebându-i distrată dacă mâncaseră pe săturate.
-De ce, mi-am întrebat prietena în șoaptă, amintindu-mi că eu nu o făcusem, era obligatoriu? Adică, numai dacă aveai stomacul plin te vizitau defuncții?
N-am apucat să primesc răspunsul. Unul dintre organizatori a înhățat un microfon, anunțându-ne că madame L și-ar fi început dizertația.
Terminate efuziunile, femeia care-mi zgârâiase urechile cu ohlàlà-ul său se îndreptă spre podiumul improvizat, împărțind în stânga și în dreapta alte călduroase saluturi.
Două ceasuri am auzit lucruri pe care le citisem decenii în urmă și care, dacă nu ar fi fost aruncate ca-ntr-un malaxor spiritual, în numele eternei existențe, chiar mi-ar fi plăcut să le reascult. Experiențe adunate-n cărți, despre proiecția astrală, reîncarnare, îngeri păzitori, gardieni celești, chakre, karma, planuri și niveluri energetice, budism, divinități egiptene… acompaniate de mici fragmente hollywoodiene, în care sinele, în pragul morții, anesteziat sau sub hipnoză, în somn sau în stare cataleptică, se detașa de corp.
Apoi, un sfert de ceas de pauză. Volens-nolens, căci în sală nu trebuia să rămână nimeni. După gustările dulci și apa plată, ne-am reocupat locurile, avizi să savurăm partea mult așteptată a spectacolului: ai cui îngeri sau demoni ar fi răspuns chemărilor mediumului?
Țin să precizez că prin următoarele rânduri, tratate logic, nu răutăcios, încerc să fac puțină lumină asupra ușurinței cu care se manipulează și persoanele din zilele noastre, când au nevoie de răspunsuri pe care nu reușesc să le obțină singure. Nu aș putea evalua nivelul lor de instrucție școlară, însă absolut toți cei prezenți la conferința cu pricina, prin felul în care își exprimau opiniile, denotau că nu erau nici analfabeți, nici cu studii incomplete.
Prima destinată comunicării extrasenzoriale a fost o doamnă cu pielea închisă la culoare. Ce întrebări i s-au adresat, de parcă unul dintre spirite i le-ar fi șoptit mediumului? Evident, cele referitoare la locul în care văzuse lumina zilei, la cât de numeroasă i-ar fi fost familia, la minunatul raport păstrat cu mama și bunica sa, o înșiruire de ”nu-i așa că…?”, născută în urma răspunsurilor deja obținute. Iar la final, inevitabilul: ”Cureți casele altora?! E adevărat, hai, recunoaște-o!”
Nu e un secret pentru nimeni că în Belgia, rareori o persoană cu pigmentul închis, trecută de 50 de ani, ar avea origini europene. Nu e un secret nici că în majoritatea țărilor subdezvoltate, procrearea controlată este un vis greu de împlinit, iar urmașii sunt considerați precum cărămizile unei clădiri: cu cât mai mulți, cu atât sporește forța de muncă și se perpetuează tradițiile!
-Pe cine cunoști cu litera C ? a luat la rost mediumul o altă femeie din sală.
Ezitări, capete plecate, ridicări din umeri, câte-un prelung ”hmmm”…
-Cu R, atunci? Hai, hai, gândește-te!
-Nu… nu știu pe nimeni.
-Robert, Roger… trebuie să fie cineva; mi se urlă în urechi și nu degeaba.
Nu-i prea mergea bine madamei L; ori o lăsase inspirația, ori publicul era prea pregătit pentru așteptările sale. Pe ea, lucrul acesta o făcea să-și piardă răbdarea, pe mine mă catapulta în copilărie, amintindu-mi de țigăncile cu fuste largi, care pentru 5 lei se ofereau să îți citească-n palmă viitorul. La fel de insistente și confuze: ”Cine e Gheorghe? Cine e Maria? Dar Dumitru cine-i?”
Printre două fluierături și-un portativ de gângăviri iscate de nicăieri, de parc-ar fi suferit de sindromul Tourette, franțuzoaica își trimise asistenta guralivă în dreptul următorului becisnic:
-Aaal șaptelea rând… mda… al, al treilea scaun; cine ți-a murit într-un brutal accident?
Cum persoana îi răspunse: ”Nimeni”, își schimbă tactica.
-Haaai, un accident îngrozitor, acolo, la mijloc, cineva l-a avut în familie!
Pauză din nou.
-Nu se poate, mi se spune, mi se spune că în sala asta, cineva a pierdut un suflet drag într-un accident!
Înăuntru respirau aproape 200 de persoane, cu siguranță împovărate de eșecuri; ar fi fost imposibil să nu existe printre noi măcar una care să fi întâmpinat și o asemenea experiență.

Nu am habar cum îi decurgeau de regulă conferințele, dar în cea la care am luat parte, gafele s-au ținut lanț: povestea câinelui mort, care ar fi ales să se reîncarneze nu în una, ci în două pisici, Miau și Bau, specificându-ne că Bau îi vorbea miorlăindu-și răspunsurile în urma aceluiași ”nu-i așa că…?”; demonizarea aparițiilor negre, numai a celor negre, spirite satanice de exorcizat imediat, proprietarii care trebuiau să se mute din casele abia cumpărate, pentru a scăpa de vizita Necuratului, sinucigașii damnați să-și trăiască veșnicia în focurile Infernului, fiindcă pe Pământ s-ar fi demonstrat niște lași, credincioșii care nu se rugau destul, văduvele care plângeau prea mult, părinții care comiteau o enormă greșeală ducându-și la psiholog odraslele când acestea le vorbeau fantasmelor, toate reproșuri rostite cu tonul unui demiurg terestru. Doar cu transexualii, consultați în privat, se demonstrase maternă, considerându-i niște ”sărmani născuți în trupuri greșite”, altfel, întrega lume trebuia supusă corecțiilor sale.
Trei gafe însă, mi-au rămas imprimate pe creier, iar dacă una dintre ele nu mi-ar fi vizat prietena și nația, pe madame L aș fi lăsat-o în plata demonilor, să-și propăvăduiască inepțiile pe unde i-ar fi permis durerea altor oameni.
Prima a fost cea în care, intrată în transă, și-a ales greșit subiectul.
-Văăăd la dreapta taaa o femeie! Ești văduv? a luat la rost un tânăr de vreo 35 de ani, cu barba scurtă, după moda vremii, dar îmbrăcat în negru.
-Nu.
-Mama trăiește?
-Da.
-Ești divorțat?
-Nu.
-Ai fost căsătorit?
-Nu.
-Nu ai avut nicio relație mai importantă?
-Ba da.
–Voilà, aia trebuie să fie! Din cauza ei suferi și azi.
-Nu, nu mai sufăr, ne-am despărțit acum opt ani.
-Atunci nu mi se vorbește despre tine! i-a replicat îmbufnată.
După o privire în sală, imediat cum îi descoperise ”dublura vestimentară”, închise ochii murmurând:
-Și totuși primesc mesaje de la o femeie pentru un bărbat îmbrăcat în negru. O persoană care a suferit foooarte mult. Hai, curaj, știu că ești aici!
Cel vizat a ridicat mâna, mărturisind reținut că poate despre el era vorba, fiindcă soția își găsise un amant, părăsindu-i și pe el, și pe copii.
-Eeii, asta era! Am confundat doar personajul, mesajele nu mint.
A doua gafă urma să o facă în mai puțin de cinci minute. Întrebat unde și cât lucra, bărbatul i se plânse că avea un serviciu în care-și folosea mult brațele.
-Daaa, mi se spune că ai mari necazuri din cauza ăluia drept. Te lasă chiar la nevoie.
-Nu… până acum nu am avut probleme.
-Și totuși mi se șoptește că uneori îți amorțește atât de tare, încât îți înțepenesc degetele. Ia, ia vezi acum, le poți mișca?
-La dreapta, da, îi răspunse balansându-și-le; la stânga mi se mai întâmplă să-mi amorțească.
-Așa e. Greșeala mea! Vezi tu, când am spus brațul drept, te-am privit ca în oglindă. Iar acolo, dreapta reflectă stânga, și invers. Hahaha!
Ea hohotea din suflet, eu râdeam a plâns pe sub mască, regretând orele pierdute ascultând-o.
Însă nu, circul nu s-ar fi terminat până microfonul nu ar fi trecut pe la fiecare, pentru a-i adresa întrebarea finală. Una scurtă și la obiect, căreia i s-ar fi răspuns cu da sau nu.
Surprinsă că asistenta i-l întinse tocmai prietenei mele, îndemnând-o mitocănește: ”Hai, cere-i madamei L ce vrei să știi”, tânăra și-a bâlbâit cuvintele.
-De anul trecut, simt o prezență în casă, nu m-a deranjat până acum, dar în ultima lună a început să-mi miște lucrurile.
Jumătate de sală și-a întors privirile spre ea.
-Aaa, un spirit necurat! Ți l-a trimis cineva din gelozie. Să arzi timp de trei zile frunze de salvie și lumânări.
-Peste tot?
-Peste tot.
Prietena mea vorbește o franceză fluentă, doar că nu își graseiază ”r-ul”, iar asta i-a sărit în ochi madamei L.
-Nu ești din Belgia.
-Nu.
-De unde atunci?
-Din România.
-Aha, țigancă!
-Nu.
-Ba ești țigancă, ți-o spun eu, ai origini țigănești!
La insistența madamei, își întoarse privirile spre noi și cealaltă jumătate a sălii.
Chipul româncei, de obicei mai alb decât spuma laptelui, se întunecase. Existau și motivele. Obârșiile sale prinseseră rădăcini în jurul anului 1500, când cei dintâi stră-stră-strămoși, doi frați buni împământeniți de însuși Ștefan cel Mare, înființară un sătuc în nordul Moldovei, botezat apoi, chiar cu numele familiei lor. Un nume pe care îl poartă și ea de generații.
-Românii nu sunt țigani, a îndrăznit să o înfrunte.
-Ei, nu?! Sunteți țigani! Hai, dă microfonul mai departe!
Pe urmă, le-a șoptit vanitoasă celor de lângă podium:
-E țigancă, degeaba o neagă! O văd.
Îmi venise rândul să pun și eu întrebarea. Nu una, ci o duzină aș fi rostit. Însă pe prima aș fi repetat-o până aș fi obținut scuzele franțuzoaicei.
”S-ar fi priceput spiritul lui Bau să mă lămurească din care plan astral pornea nerușinarea să jignești originile unei nații?”
Căci chiar să-mi fi insultat numai prietena, clarvăzătoarea care colindase mapamondul tot n-ar fi trebuit să și-o permită. Și nu, cuvântul rostit nu era acel ”gipsy” ce exprimă spiritul liber al drumețului în permanent contact cu natura, al hoinarului cu rucsacul în spate, pornit să descopere locuri și oameni noi, ci ”gitan”, corespondentul lui ”țigan”!
Insulta cu care mulți străini ne acuză latura infracțională: românii sunt hoți, violenți, criminali, traficanți de droguri și de carne vie! Un popor nespălat, ignorant, leneș, una dintre lipitorile Europei, care mereu așteaptă să i se dea, fără să pună cotul la treabă!
Nu am apucat să scot un cuvânt. Jignită în prezența atâtor persoane, prietena mi-a făcut semn să plecăm.
Respectându-i dorința, am ieșit din sală. Cu un gust amar. Titlul conferinței: ”Viața de după viață” suna prea pretențios pentru modul în care autorul său batjocorise demnitatea unei ființei.
Totul începuse ca o pseudointeligentă gasconadă, cu câteva imagini împrumutate dintr-un fim vechi, despre dedublarea corporală, acompaniate de două pagini cu informații selectate din cărțile altora – și acelea citite ca la școală, pentru a sfârși întocmai unui circ de mahala.
O ridicolă figurație franțuzească pe bani, la fel de rușinoasă ca viziunea madamei L și a cetelor ei de spirite, care adulmecaseră în originile a doi latifundiari arborele genealogic al unei comunități de țigani…