Brâncuși – un copac desculț, un om cu rădăcini

O privire în trecut: ca o contemplare în ochii atemporali ai timpului la mare adâncime.
Aşa începe o poveste din vremurile unui alt secol, când mintea şi sufletul nu se despărțeau de rugăciune, iar inimile purtau o credință mai adevărată decât acum.
O bucată de legendă stă în mijlocul lucrurilor de atunci și tradiția a păstrat povestea. Se spune că există ceva tulburător în taina acestor pământuri cu secrete nedescoperite, în tălmăcirea sufletului și în bucuria de a exista! Un loc mitic, unde lumina cade altfel la hotarele soarelui și ale tuturor secretelor care respiră în aerul liber; unde toate lucrurile au un fel de cântec al lor. Căci aici, oriunde te întorci există fața lui Dumnezeu și oriunde îți ridici ochii, frumusețea este în toate formele ei. Și nu trebuie să fii surprins să afli că din această lume țărănească, de o neașteptată frumusețe, unde trăitorii acestor locuri încă stăpâneau pământurile ca pe vremuri, un suflet cutezător, cu o înțelepciune parcă din altă lume, a apărut în: „A FI”.
Un suflet sădit, care și-a iubit și rădăcinile, și ramurile, și cerul: aici, în existența pământească, în coloana vertebrală a originilor și a cheii tradițiilor. Un muritor îmbrăcat în lut, care atrage atenția cu expresia convingătoare a particularității sale.
Deși am răspunsul, îmi place să mă gândesc la întrebare: este oare a câta minune a lui Dumnezeu?
Din locul nostru teluric, auzim și astăzi glasul tainic al vocii uneltelor; de acolo, de unde obrazul fiecărei lucrări este mângâiat de odihna evlaviei mâinilor unui titan care a realizat cu o experiență pură, o poveste din tot ceea ce a atins. O poveste îmbibată în substanța tuturor credințelor. Căci există ceva în însăși substanța lui: o interacțiune fluidă a sensului spre sens. Câți pot spune asta?
Aceasta este povestea lui Constantin Brâncuși – un copac desculț, un om cu rădăcini!
Un om expansiv, cu sufletul plantat în crucea lemnului, în credința pietrei și în mândria metalului. Este povestea unui om al pământului, de o complexitate extraordinară, ce a izvorât din îmbrățișarea solului românesc – trăind în interior ca esență și rodind în exterior ca adevăr. Acel român care nu și-a pierdut amprenta inimitabilă a originii. Acel român care și-a împletit identitatea și sensul sub formă de artă: de la rudimentar la modern, de la arhitectura rurală la arhitectura modernă universală. Acel român povestit cu litere de stele, căruia nu a trebuit să i se spună ce trebuie să caute în el – a fost unul care cunoaște și cel care știe. A prins o idee și a făcut să se întâmple, folosind sculptura ca pe propria-i voce, o voce ce aprinde și încălzește prin mișcările sufletului. Căci metoda sa a fost simțirea, și scopul său a fost frumusețea dorului spre absolut.
Esența mesajului autentic a fost limba vie a geniului său, iar puterea lucrării a locuit în cât de mult este ascuns, nu în cât de mult este dezvăluit.
El a știut cum să facă în timpul lui, ca nimeni înainte, cu o înțelepciune a unicității și a realității esențiale. A pus natura spirituală a simplității sale în recolta unui ochi, în rodirea unei mâini, în profesia unui spirit.
A trăit sărutând orice suna a emoție și a sens; un realist care nu putea face altfel, decât să capteze esența cu o abordare inventivă, simplificată, desăvârşită.

Brâncuși nu devine, el este – așa că a creat.
A creat din ceea ce și-a dorit în mod autentic; prin grația acelei dăruiri care nu limitează și nu exclude. Această respirație se dăruiește, se oferă prin eliberarea sa: din sufletul ochiului, la urechea sufletului. Loialitatea acelei frumuseți a transformat totul. Frumusețea acelei mișcări de a iubi rămâne descântecul său; o frumusețe generoasă, umană, adevărată.
A închis fereastra vorbirii și a modelat o lume ca un adevăr izbucnit, cu un miez care pulsează sub coajă și care permite ca totul să fie totul.
Alchimistul și arhitectul și-au împuternicit arta cu o forță care curge prin timp ca o muzică a apei și ca un mesaj al focului.
Câtă esență pe fiecare piedestal!
Și poate că aici narațiunea nu este necesară. Ia-ți un moment să simți asta!
Brâncuși și-a lasat arta să cheme cuvintele: un strigăt al ADN-ului său, șoptit în urechea sculpturii.
Fiecare lucrare trebuie ascultată, nu văzută. Fiecare lucrare este un act de închinare, în care rugăciunea nu încetează niciodată. Căci în forma umană divină locuiește Dumnezeu. Iar fiecare sculptură brâncușiană conține frumusețea Dumnezeului său – ca o amprentă sub coaja caldă a fiecărei lucrări.
El avea revelația și darul; acea structură divină ce compune și formează în fiecare lucrare o nuntă alchimică dincolo de spațiu, timp, sine.
Sculptura sa nu întreabă ce este, arată că este: însuflețită în lemn, întrupată în marmură și locuită în metal!
Este măreția unui geniu fin, care în călătoria de aici până acolo a cucerit provocarea nu prin ceea ce s-a întâmplat, ci prin ceea ce supraviețuiește. A aprins un secol cu un moment unic de viziune și modernism.
Ce ar fi fost lumea fără Brâncuși?
A creat o capodoperă ce împodobește de atunci o dimensiune durabilă și unică, transplantată într-un context de patrimoniu, căci din suma infinită a lucrurilor văzute, trăite, gândite, simțite și suferite, Brâncuși a arătat impermanența, nu finalitatea. El nu a redat o lume, a captat, de fapt, una: cu o intimitate sfântă, cosmică, și cu o fragilitate care arde.
A sculptat Coloana fără sfârșit, simbolismul verticalității, ca o cale a cuvintelor vieții, ca o scară a sufletelor pentru pașii aripilor.
O coloană a Infinitului care își plimbă fruntea printre stele pentru eternitate. O minune tăcută care menține în echilibru ecoul mâinilor sale, ca o mărturie atemporală între cer și pământ. Un ambasador al stelelor unde doarme veşnicia, un echilibru infinit culegând albastrul.
Și poate cel mai drag îmi este când scriu: Brâncuși a fost acolo, să se întâmple pentru a fi aici, ca să rămână.

Intenția acestor rânduri a fost să expun o lecție predată lumii; o portretizare personală în câteva gânduri, în care am pus inima unei povești pe sufletul unei pagini… fără înfrumusețare. Intenția mi-a fost și să las lumina condeiului să-mi lumineze nu scrierea, ci însăși esența narațiunii mele. Respect prea mult, ca să ating altfel decât trăind emoția de a scrie despre un om. Despre un geniu inimitabil care a făcut ca invizibilul să fie palpabil în fiecare poveste sculptată.

Sursă foto: livetteswallpaper.com