În cuptorul albastru al lui Dumnezeu

fragmente de eseu

„Dumnezeu nu este substantiv. El este un verb. Dumnezeu nu doar este. El se întâmplă.”
Nikos Kazantzakis

…dar cunosc eu secretele acestui extraordinar?
Sunt un grăunte de nisip, în comparație cu Everestul măsurii Lui. Cel, în a cărui palmă stă și numele meu, m-a modelat din obișnuit – o piatră fragilă care trebuie să guste frământarea și mutabilitatea timpului. Eram doar lut, născut, pentru a fi uman, trăind, pentru a fi divin.

În cuptorul albastru al lui Dumnezeu, focul șoptește. De pe vremurile-n care nu exista nimic decât Cuvântul, El a dat realitate cuvântului. Sunet sacru, făcut vizibil. Mai tulburător decât focul. Chiar și piatra devine stâncă, atunci când înțelege înțelepciunea foculului ce a modelat chipul sufletului. O lucrare ce dă rod, din galben subtil și verde proaspăt tăiat.
De și-ar putea lua zborul în văzduh acel miros de frumusețe din inima cuptorului! Acel miros, de la infinit, la iubire! Un jar aprins de speranță…
Metamorfoza lutului apropie prezentul de trecut.
Imaginează-ți liniștea originilor tale, în urmele calde ale lutului – o textură a umanității peste care Creatorul a suflat viață. Și apoi, într-o zi, ființa pe care a plămădit-o, cu tot ceea ce este inexprimabil, și-a dobândit forma pentru a înțelege scopul în această lume. Și locul său în eternitate. Fără Acel invizibil, la ce folos ceva vizibil?

„Ne naștem în adevăr, dar creștem crezând în minciuni. Una dintre cele mai mari minciuni din povestea umanității este minciuna imperfecțiunii noastre.”
Don Miguel Ruiz

Suntem povești umane vii.
Păduri întregi de suflete fragile. Iar Dumnezeu ne plantează, ne udă. Ne îngrijește tristețea și liniștea. Lui îi datorăm vederea dimineții.
Suntem rezultatul unei povești de dragoste, însuflețită de Dumnezeu.
Toată dragostea! O dragoste mai mare decât lumea însăși. Căci, dragostea are același design ca Dumnezeu. Fără dragoste, doar existăm. Mâinile care au format lumea au creat în noi cea mai frumoasă creație imaginată vreodată.

Nu oamenii aleg să fie; ci, sunt aleși. Nu omul ține rădăcina, ci, rădăcina îl ține pe om. Rădăcinile tăcerii sunt mult mai adânci decât ramurile vorbirii.
A fi ales de Dumnezeu nu este despre ceea ce poți face. E despre ce a făcut El pentru tine. Conținutul nu a contat, ci, de ce a făcut-o.
Nici Timpul nu conta atunci. Doar avea sens. Fiindcă Dumnezeu se află în forma îmbrățișată a timpului. În felul în care suntem frumoși, în felul în care suntem oameni. În a încerca bucuria de-a fi un om simplu. În adevăratul sens al unei vieți pline de sens.

Dumnezeu este ușa unei lumi și roata unui timp. E Cel ce cuprinde spațiul, nu cel ce este cuprins, căci dimensiunea infinitului este… infinită.
Nu e ușor să măsori ceea ce este măsura a tot ce există! Omul care a trăit în pieptul timpului – și timpul a trăit în el, în pielea realității, apoi, în carnalitatea ei -, este Infinit. Făcut de Dumnezeu!
Semnătura lui Dumnezeu în propria-i creație își strigă frumusețea: chiar dacă viața este evanescentă, totul e dragoste!

Suntem sarea pământului, într-o lume fără gust.
Plângem o tragedie sau experimentăm un miracol; până când nisipul clepsidrei ne traversează ochii.
Da, viața nu este o posesie sigură, însă, merge mai departe decât numele, decât datele și locurile.
Există un motiv, un timp și un loc pentru orice călător de pe Pământ.
Iar noi suntem călători, cu o experiență irepetabilă. Niciodată trecători, ci, veșnici…
În gloria răsăritului, El este Marele Timp, iar Nesfârșitul nu are sfârșit!

sursa foto: istockphoto, pixabay

BRUXELLES

Răspunsuri

DE INTERES

CONTUL TĂU

COMUNITĂȚI

INFORMAȚII

Revista Timpul 2020 © Toate drepturile rezervate.

Acasă

Meniu

Reviste

Cont

Articole asemănătoare