O floare de cireș în buzunarul timpului

Există un lucru de care trebuie să fiu întotdeauna recunoscătoare: acela că sunt eu – un mugur cu propriul răsărit și o floare cu propriul apus. O frumusețe izbucnită în țesătura timpului ca un fundal vrăjitor. O poveste caldă, ca o ilustrație expresivă; cu acea frumusețe de neșters a culegătorului de sentimente.
Poate că mă trezesc în primăvară iubind această Cale Lactee a florilor de cireș. Și toată această galaxie este agățată de silueta sufletului meu, ca o ramură înstelată. O mică constelație în universul meu miniatural. Acel EU insondabil ce nu deranjează tăcerea din care a venit și liniștea în care merge.
Nu există nicio îndoială că secretele din centrul lumii mă învață un fel de înțelegere a unui adevăr esențial. Dacă astfel de lucruri trebuie înțelese, sunt convinsă că există o sugestie subtilă în compoziția lor; total diferită de iluzia perfectului.
Cred că unele lucruri sunt menite să nu blocheze inevitabilul; pentru a cunoaște enigma existenței ce locuiește în vibrația prezentului.
Deși încă nu o știam, căutam un timp umplut cu înțelepciune atemporală, într-un înveliș senin de adevăr și sens – printre alte mistere. Căci toate lucrurile se nasc și trăiesc în mișcarea timpului irepetabil.
Poate veți întreba ce legătură au toate acestea cu cireșii. Vă voi răspunde că este momentul potrivit; așa cum este timpul potrivit pentru toate lucrurile ce conțin respirația personală a lumii.
Și aceasta nu este literatură; timpul nu o spune în cuvinte – este un genial autor viu de metafore naturale. Căci toți suntem cireși, petale pe o ramură de timp.
„Să fii pe deplin treaz la tot ceea ce te privește”, spunea LeRoy Pollock. Țin în mâna mea un micuț emisar atemporal, și respirația sa pulsantă răsună în rozul palmei mele – mâini pline de viața însăși. Ce poveste construiește o floare? Căci cuvintele nu o pot construi.
Am stat în fața adevărului și a renașterii ei, cu acel impuls uman fără atrofie emoțională. Și am înțeles cum timpul ne leagă împreună în arena prezentului.
A fost atât de natural pentru mine să admir îmbrățișarea necunoscutului – căci ceva din acest dor al culorii lui este în culoarea dorinței mele.
Cum poate supraviețui un lucru atât de fragil? A durat un timp până să-mi dau seama. Nu de frumusețea-i trează, vizibilă, ci de potențialul invizibil – cu propriul ei mod de a trăi timpul și cu propria ei răbdare frumoasă. O frumusețe dată, liberă, ce capătă aspectul destinului care sună dincolo de ceasuri.
A fost adesea timpul meu îndrăgit sa scriu atât de proaspăt: să trăiești printre momente ca o scrisoare de dragoste către viață, și viața să fie cu fereastra deschisă. O scrisoare de dragoste către unde mergem și modul în care umplem momentele cu sens. Acele momente când faci parte din picăturile de ploaie, dintr-un răsărit, din vânt și spui: atunci sunt eu!
Și poate că este regulă să experimentez aceste chestiuni atât de subtile, atât de personale, în tăcerea scrisului – când degetele mele reușesc acolo unde nu pot ajunge. Ceea ce nimeni altcineva nu vede. O înțelepciune caldă, emanată de forma gestuală a lucrurilor extraordinare.
Spun adesea că aceste momente există. Și nu în gândurile mâzgălite ale abstractului, ci ca o incursiune în momentele din interiorul momentelor. Fiecare emoție este anatomia unui moment. Trebuie să trăiești secretul seminței și conținutul propriei flori; cu propria ei poveste. Nu poți imita o poveste, așa cum nu poți imita emoțiile ei. De aceea, nimeni nu poate fura o poveste ascunsa în interior.
Am înțeles că viața nu are emoție dacă o imiți. Viața trebuie să aibă sentimente, nu gânduri. Iar toată frumusețea vine când iubești întregul, nu doar părțile lui.
M-am entuziasmat ca un copil; cu fiorul acelei curiozități în cea mai sufletească poveste despre furtuni și solitudini, identitate și destin, neprevăzut și inevitabil. Și în această volatilitate a destinului, speranța nu este o imposibilitate; căci speranța nu se desprinde de emoție.
Privesc, văd și înțeleg diferit îmbrățișarea temporalității lucrurilor. M-am gândit că timpul ne refuză unele lucruri pentru a ne oferi altele. O capodoperă făcută din profunzimile propriilor experiențe înseamnă întreaga diferență, în cele din urmă.
Iar toate acestea sunt făcute pentru a ține echilibrul pe calea sufletului; o soliditate a lucrurilor pe care ne-a așezat întâmplarea, pentru a ne crea amintirile.

sursă foto: YouTube

BRUXELLES

O floare de cireș în buzunarul timpului

Răspunsuri

DE INTERES

CONTUL TĂU

COMUNITĂȚI

INFORMAȚII

Revista Timpul 2020 © Toate drepturile rezervate.

Acasă

Meniu

Reviste

Cont

Articole asemănătoare