Când viața este grea

Mă plimbam prin cartier când vecina mea, Rosa-Maria, a apărut în depărtare. Mergea încetișor și gâfâia, cărând cu greu o sacoșă de pânză bine burdușită de cumpărături. La un moment dat s-a oprit și s-a așezat pe o bancă să își mai tragă sufletul. Rosa-Maria are în jur de 84 de ani, poate chiar și mai mult, și dacă nu ar fi recentele probleme de sănătate care au încetinit-o, ar umbla precum un titirez, traversând cartierul în lung și în lat, dis-de-dimineață, cu diverse treburi de făcut.

Privind-o cu duioșie, m-am întrebat ce ar fi putut-o ajuta. M-aș fi putut eu oferi să o ajut și să îi car sacoșa, dar, cunoscând-o, știu că nu ar fi acceptat. Apoi chiar dacă ar fi acceptat, soluția ar fi fost de scurtă durată, i-ar fi știrbit din autonomie și ar fi făcut-o dependentă de ajutorul altcuiva. Alternativ, ar fi putut folosi un căruț de cumpărături ca să îi mai ușureze căratul. De fapt, deține unul pe care îl folosește când și când, însă de cele mai multe ori o văd cărând sacoșele de cumpărături. Pesemne este felul ei de a-și demonstra că încă mai este capabilă. Pare fragilă, Rosa-Maria, e o mână de om, iar în ultima vreme a devenit cu adevărat fragilă din cauza unor complicații de sănătate. Însă mâna asta de om e învățată cu munca grea. A muncit mult la viața ei, mai ales cu mâinile. În apartamentele pe care le posedase în trecut, ea pusese faianță și gresie în baie și bucătărie, ea îndreptase și zugrăvise pereții. Rosa-Maria iubește să fie activă și, mai ales, Rosei-Mariei îi place să fie independentă. De aceea, cu greu acceptă ajutorul, chiar și atunci când e bolnavă, după cum mi-a împărtășit la un moment dat fiica ei.

Pentru Rosa-Maria, viața a fost destul de grea și a însemnat multă muncă, în special fizică. Însă s-a descurcat de minune și a realizat multe. Și deși în trecut viața ei a fost grea, poate măcar acum la bătrânețe, când nu mai trebuie să tragă atât, viața ei ar putea să fie puțin mai ușoară. Însă, mă întreb, oare și-ar da ea voie ca viața să îi fie mai ușoară? 

Bunica mea are 86 de ani. Și pentru ea viața a fost grea. De fapt, cred că viața ei a fost cu mult mai grea decât pentru Rosa-Maria. Și, spre deosebire de vecina mea ce continuă să fie extrem de activă, chiar și la bătrânețe, mamaia mea este aproape imobilă. Ar vrea să fie activă, toată viața ei a fost activă, însă greutățile vieții și-au pus amprenta pe trupul ei. Ea ar vrea să facă multe, dar nu mai poate. Ce-i drept, e o diferență enormă între sistemul medical din Romania și cel din Belgia, între oportunitățile de viață întâlnite, stilul de viață avut și accesul la facilități pe care bunica mea le-a avut comparativ cu vecina Rosa-Maria. 

Având în vedere situațiile de viață trecute și lecțiile învățate în urma lor, e normal ca bunica mea să aibă convingerea că viața este grea și să acționeze în consecință. Mă întreb, însă, această convingere oare îi mai servește? Acum câteva săptămâni, i-ar fi prins bine dacă ar fi acceptat că viața poate fi și ușoară. Revenise pentru câteva zile la casa ei, pe care o părăsise pe durata iernii pentru a locui în apartamentul mamei mele, la căldură și confort, cum zice ea.
Deși se mișcă cu greu, iar mersul chiar și pe distanțe scurte o poate epuiza, bunica mea a decis că erau prea multe de făcut în curte, mai ales acum în prag de primăvară și că nimic nu mai suferea amânare. După o iarnă petrecută în apartament, unde și-a consumat timpul în special stând așezată, fără a face prea mult exercițiu fizic, bunica mea a decis că în trei zile, cât stătea ea la casa ei, crengile de la copacii din curte trebuiau tăiate, frunzele greblate, nuielele triate și aruncate. Și-a angajat un om care să taie crengile, iar restul le-a făcut singură. Bunica mea de-abia mai poate merge, iar ținutul unei greble este deja un efort important. În a patra zi, după ce s-a întors în apartamentul mamei, i s-a făcut rău și a căzut la pat. Nu mai era în stare nici să se ridice să meargă la toaleta. Se epuizase.

„Sunt grele bătrânețile. E greu, ce să-i faci”, mi-a spus apoi la telefon. Da, sunt grele bătrânețile, mai ales în condițiile rurale din Romania, unde sistemul de sănătate este deficitar. Pe de altă parte, nimeni nu o obligase să depună efortul acela intens pe o perioadă atât de scurtă și după o lipsă de efort atât de lungă. După o discuție cu ea, în care am confruntat-o cu blândețe, mamaia mea a recunoscut că e posibil să fi făcut prea mult dintr-o dată și că data viitoare poate ar fi bine să facă mai puțin, atât pentru binele ei, cât și pentru binele altora, și asta chiar dacă sunt atâtea de făcut. 

Pentru bunica mea, viața va rămâne grea. Și eventual la fel și pentru vecina mea, Rosa-Maria. Dar poate în timpul care le-a mai rămas, timp care sper eu să fie îndelungat, vor învăța amândouă să își acorde permisiunea ca viața să fie mai ușoară. Pentru că uneori ne facem noi însene viața mai grea sau mai ușoară, conform convingerilor noastre.

Citește și Ai totul pentru a fi fericită.