În reflectoarele Timpului (1) - Visul unei pagini

Între lumile cerului și ale pământului, ce suntem, dacă nu un atlas al poveștilor pe buzele timpului?!
Iar toate aceste povești nu sunt altceva decât peisaje de suflete. O epopee a emoțiilor umane – cu dansurile și lacrimile ei.

De ce scrie omul?
Pentru că are abilitatea de a eterniza o clipă. De a deschide încuietori ale minții, cu mâna răbdării. De a tăia cusăturile unei lumi a sufletului și de a da cuvintelor suflet.
Lumea noastră tace, până când începe să rezoneze în fiecare mișcare de condei. Un sunet liniștitor, care ne întoarce de unde începe totul – epicentrul emoției umane. Povești pe care le-a adunat viața, cu toată lupta pe care o conține o viață.
Viața, cu agonia și triumful ei, cu visul și focul ei.
Viața, cu fragilitatea și rezistența ei, cu frumusețea și fatalitatea ei. Cu rămășițele și deplinătatea ei.
Povești care fac parte din fibra ce ne face pelerini ai spiritului, din înțelepciunea existenței.

Care este visul unei pagini?
A scrie cu degete conștiente, până când degetele „sângerează” a cerneală – a durere lichidă, din arderea vieții.
A scrie despre acele „emoții nespuse”, care curg și se coagulează în cuvinte condensate, curajoase, fără forme restrictive. Despre acei stropi, care miros a dorințe fără judecăți. Care se topesc în măduva timpului – cu adevărul și totalitatea lor.
Consumăm timpul pentru a reproduce substanțialitatea acelei lumi a sufletului, pe hârtie. O pauză de frumusețe. Acea frumusețe care merită să știi totul despre ea, fiindcă este darul evadării din miezul singurătății.
Sufletul nu spune o poveste, ne arată una. Suntem povești în reflectoarele timpului.

Scrisul este despre speranță – despre puterea de a visa și despre hotărârea de a continua. Ne oferă oportunitatea de a ne reconecta. Nu doar a vedea și a simți lumea, ci, a ne exprima una. A gândi și a reacționa la viață, fără granițe de interior. A nu ne lăsa niciodată drumul.
În dansul dintre lumină și obscuritate, dintre cântec și durere, ne dezvăluim prin cuvinte; o distilare a incredibilului care ritualizează nașterea și zborul. Devenim calea în sine.
A scrie incandescent – de la subtil la spectaculos -, înseamnă a dezlipi frazele din structura și inteligența unui adevăr netăiat și a face o poveste vizibilă, inimitabilă.
De la degete până la cerneală, și felul în care crește fiecare literă, scrisul este zbor, metamorfoză. De a fi „aici”, în loc de „acolo” – niciodată banal sau inconfortabil -, plătim pentru fiecare emoție.
Nu gândurile noastre ne fac să simțim, ci, sentimentele noastre.
A scrie înseamnă să-ți aduci aminte de drumul care te aduce înapoi – a te găsi pe tine însuți, a fi același cuvânt: „acasă”.
Între alb și negru, între ieri și mâine, te frângi și te vindeci. Îți cartografiezi propriul destin.
În amprenta tăcută a cuvintelor, se vorbește despre viață.
Înmoi condeiul în viață și începi să scrii… sublim, expresiv, substanțial.
Esența este înțeleaptă!

Cât de uzat este condeiul tău?
Superficialul nu poate descoperi adâncul, cântecul respirației, învierea cuvântului.
Scrie adevărul!
Rămâi cu tine sau treci dincolo de tine?
Întrebări care provoacă gânduri. O expediție de gânduri pe aleile minții. Nimeni nu e ferit de întrebări, nici măcar eu.
Ia o poveste în palma mâinii tale. Las-o să te privească. O poveste dă putere. Dezvoltă culoarea în oameni și locuri.
Lăsă pagina să fie colțul tău de liniște în care există o voce ce nu se teme să fie vulnerabilă pentru a spune adevărul.
Vulnerabilitățile nu sunt slăbiciuni…

(continuă)

sursă foto: by nupur flipaleaf/instagram

BRUXELLES

În reflectoarele Timpului (1) – Visul unei pagini

Răspunsuri

DE INTERES

CONTUL TĂU

COMUNITĂȚI

INFORMAȚII

Revista Timpul 2020 © Toate drepturile rezervate.

Acasă

Meniu

Reviste

Cont

Articole asemănătoare