Doar Eu și cu Mine - piesă de teatru (II)

Actul 1, Scena 5

(intră doctorița și se sperie când vede cămașa de forță)
Doctorița: Hait, stai așa că nu-i așa! Seamănă a ceea ce cred eu sau am halucinații?
Cămașa de forță: Mă, da’ voi ăștia, bipezii cu sânge cald, chiar atât de mult ați involuat, încât nu știți să salutați când intrați într-o încăpere în care există cineva?
Doctorița (uluită): Da… da… stai așa! Mai există bipezi cu altfel de sânge?
Cămașa de forță: Daaaa… normal. Tu de pe ce planetă ai aterizat? Sunt bipezii cu sânge rece, cărora li se mai spune și politicieni.
Doctorița (deschide gura, apoi începe să râdă în hohote): Să știi că ai dreptate. Rasa asta am scăpat-o din vedere.
Cămașa de forță: Eu întotdeauna am dreptate.
Doctorița: Bine-ai venit în lumea celor care au întotdeauna dreptate! Până la urmă, ai fost repartizată la 8 sau la 9? Simt nevoia să-ți fiu de ajutor.
Cămașa de forță (rar și apăsat): Eu de-abia am sosit! Nici nu știu ce tot îndrugi acolo.
Doctorița: Secții de psihiatrie.
Cămașa de forță: Normaaalll… Hello! (îi face cu mâna prin fața ochilor) Crezi că mă aflu într-o cofetărie!? Doamne, da’ chiar nu există niciunul sănătos pe-aici. Adineauri, unul a intrat și a bălmăjit ceva, că am rude pe aici, apoi a țuștit-o. Acum tu… Să mor, dacă mai înțeleg care, cu cine votează!
Doctorița: Cred că te vei lămuri singurică. Încotro a luat-o individul?
Cămașa de forță: Stânga. De ce ?
Doctorița: Vreau să-l cer de bărbat. O zi superbă!
Cămașa de forță: Și Acapulco se află la 50 de metri de Casa Poporului.
(Doctorița se întoarce mirată)
Doctorița: Ha… ha… ha, ce ironie fină! Țin să-ți spun că ziua de azi e plină de ironii. Tu, de exemplu, ești o ironie a sorții. De fapt, ești primul pas către nebunia care se revoltă în mine.
Cămașa de forță: Tu chiar ești doctoriță! O doctoriță care, spre surprinderea mea, a avut o zi extrem de proastă.
Doctorița: Ca să vezi. Și eu care credeam că sunt femeia de serviciu.
Cămașa de forță: Ha..ha…ha, câtă spiritualitate! Nu-mi vine să cred că poate zace așa ceva într-o damă care prezintă toate specificațiile paginii 24.
Doctorița: Le prezint și pe cele ale paginii 189, în zilele de marți, joi și duminică.
Cămașa de forță: Nu am ajuns la acea pagină, dar, în fine. Poți să îmi spui… dacă ești drăguță și amabilă, ce scrie acolo?
Doctorița: Că am manifestări paroxistice, atunci când presiunea atmosferică este la 567 mm coloană de mercur.
Cămașa de forță: Și eu care credeam că acolo stă scris când este dezlegare la prostie.
Doctorița (se strâmbă, scoate limba): Bine că ești tu deșteaptă.
Cămașa de forță: Privindu-te, nu mai sunt atât de sigură. Ai o asemenea putere în a transmite stări surescitative și anxioase, încât văd aerul cum țipă de durere la nici doi metri de tine.
Doctorița (sare un șotron imaginar, cu mâinile în șolduri, apoi se oprește și începe jocul palmelor): ”An tan te, dizemane pe dizemane compane, an tan te”!
Cămașa de forță (râde): E atât de clar că îmi ești predestinată, încât îți simt pielea. Nu știu până la ce punct va ajunge relația noastră, dar doresc să-ți precizez că sunt destul de iubitoare dacă nu faci mișcări bruște.
Doctorița (râde ironic): Se vede că ești o cămașă neuzată. Nici măcar nu îți dai seama că mă joc cu tine. Ce te face să crezi că sunt sinceră?
Cămașa de forță: Nici măcar nu mă interesează dacă ești sinceră sau ipocrită. Eu vreau să îmi găsesc utilitatea sau menirea cât mai curând.
Doctorița: Cred că știu cine o să te poarte spre cele mai înalte culmi ale fericirii. Dacă ai un pic de răbdare o să ți-l prezint. Poți să stai unde dorești. Eu mă voi ascunde sub catedră. Simt că iubitul tău va veni să te vadă.
(Doctorița se ascunde sub catedră, în timp ce cămașa de forță se plimbă prin sală)

Actul 1, Scena 6

(cămașa de forță privește visătoare un punct fix)
Cămașa de forță: Mi-am dorit întotdeauna să simt pielea mătăsoasă. Îmi dădeau fiori, firește, mușchii lui… cădeam în transă. Nu doream să vină noaptea pentru a nu vedea sertarul; adoram parfumul lunii, îi eram pe veci mireasă. Nu conta când băutura mă scotea dintr-o visare, nu simțeam cum fumul de țigară mă transforma în noapte. Ascultam șoptirea-i dulce și simțeam că sunt iubită, nu credeam că nenorocul mă va săgeta în pripă. M-a lăsat fix la Unirii, ca pe-o simplă vagaboandă, totul mă lovea teribil, viața îmi era pătată. Nu știam dacă în Glina totul se va termina, dar speranța mi-a dat șansa de a fi încă ceva. Am ajuns o inocentă ce n-a fost dezvirginată, mă voi dărui când vremea se va hotărî s-o facă. Nu mai am nicio frustrare, fiindcă m-am transformat, o să îmi trăiesc momentul chiar de-i fată sau băiat.
(nebunul intră, surprinzând cămașa de forță când își deapănă drama)
Nebunul: O, sublimă simfonie, ce nu are asemănare, lin se tot coboară în mine, simt o dramă ce mă îndoaie. Sunt prea sănătos pesemne, de ascult acea cămașă… Cred că m-a emoționat drama acestui paradox. O catalogăm lucru și îți înebunește auzul mai ceva ca una care are două mâini și două picioare. Dar unde-mi este exponatul? (se uită derutat, peste tot) A, da, aici erai, lumina ochilor mei? Ce cuminte ești, dragul meu! Se pare că te-a emoționat cămașa. Din ce am auzit, merită să îți trezești fantasmele. Dar gata, trebuie să ajungă distinșii mei colegi. Te rog să vii lângă mine. (mângâie fantasma) O, nu vreau să te văd trist.
Cămașa de forță (ca pentru sine): Cred că acest minunat exemplar va fi al meu. E atât de… perfect, încât am început să îl ador.
Nebunul (râde, privind cămașa): Am auzul extrem de fin. Ai mare grijă cum mă jignești. Suntem atât de incompatibili, încât posibilitatea ca un tgv să circule spre Constanța este de o sută de ori mai probabilă. Am fost atât, dar atât de dezamăgit de atingerea voastră seacă și lipsită de orice urmă de sentiment, încât am senzația că am fost violat.
Cămașa de forță (râde disprețuitor): Helloo, cred că ești pe cale să confunzi marfa cu ambalajul. Numele meu este ”first class”! Am o educație atât de aleasă, încât nici în visele tale cele mai roz nu ai auzit de cluburile unde mi-am cultivat spiritualitatea. Pe fața ta scrie: ”frustrat”, pe a mea: ”Intercontinental”! Tipele care te-au atins erau banale fiindcă nu au avut educația mea.
Nebunul (râde spre fantasma lui): O auzi? Da, bineînțeles că o auzi. Nu e modestă deloc, mititica. Îmi poți spune dacă atunci când te-am găsit în tranșee, femeile erau la fel de… ce an era?… a, da, 1745. Erau niște sfinte. Mai ales cele de la țară. (râde scurt, ca apoi să se oprească. Se uită mânios în sens invers)
Dar înțelege, femeia lui Dumnezeu, că m-ai mai întrebat de 100 de ori dacă ți-am văzut bărbatul. Aoleoo, acum mă întrebi dacă știu cine este? Serios? Pe bune? Am eu față de Dumnezeu sau de Pithia? Pe mine mă cheamă Ștefan, mamaie. A, da, ce coincidență! Mă bucur că… aaa, aoleoo, Ștefan cel Mare? Serios? De la Podul Înalt nu l-am mai văzut, fiindcă m-a trimis la Veneția. Apoi am emigrat în Franța, unde l-am întâlnit… da, eu sunt Hichlander, dacă nu știai… ultimul din clanul meu. Sau familia mea… sau cum o fi. Până la urmă ce te… Pa, paaaa!
Cămașa de forță: Doamne, da gură mare mai ai! Zici că ești Niagara. Acum realizez că nu ești ceva serios și de durată. Vai de nopțile mele! Cum te suportă ăștia aici, nu îmi pot da seama. Cred că ai colecție de pungi.
Nebunul: Da’ tu te iei ca boala de omul sănătos. Cumva ți-am acordat audiență și nu știu? Și încă ceva! În pungă să vorbești tu. Poate te ascult mai târziu. Acum, hocus pocus împietritus!
(Nebunul face semn spre ea, iar cămașa rămâne stană de piatră. Apoi se duce și o miroase; o atinge, îi flutură mâneca)
Hahaha, na, că mi-a reușit! De atâta fericire, mi s-a mărit, inexplicabil de mult, vezica. Micul meu exponat, ai mare grijă de această minune de cămașă până mă întorc. Durează cam 2 milisecunde. (Nebunul țopăie spre ieșire)

Actul 1, Scena 7
(Doctorița iese de sub catedră. Este extrem de buimăcită și cască puternic)

Doctorița: Hai că e de comă! Nu îmi ajunge că am văzut cum se doarme sub birou; am dormit sub pat, și-acum, sub catedră. Mai am să dorm în picioare și sunt campioană mondială. Dar unde este superbul meu de la 145… sau de unde mă-sa o fi? (Se duce la cămașă, o atinge, o miroase)
Nu-i lucru curat. Cum a înțepenit asta aici? Tocmai acum, când doream să o cuplez cu Doctorul?! (se întoarce speriată)
Cine ești tu, de râzi în spatele meu? A, am înțeles! Mai trebuie să îmi apară un craniu în mână, iar eu să rostesc: ”To be, or not to be” și, gata! Mă cuplez cu stana de piatră, apoi mă îmbrățișez cu ea, până când se trezește. (strigă) Tu să taci! Nu mai țipa, că nu te aude nimeni.
(Nebunul intră în trombă)
Nebunul: Ba îl aud eu. Ce faci aici, scorpie, îmi cerți copilul? (Se duce la fantasmă și o mângâie, o sărută)
Gata, iubitul meu! Te rog, iartă-mă că am lipsit atât de mult. Gata! Fii cuminte și șterge-ți lăcrimuțele. De ce? Fiindcă tu ești năsturelul meu. (Se uită în sens invers, zâmbește larg, apoi face o plecăciune)
Bună ziua, domnii mei dragi și scumpi, cu respect! Da, a plâns nițeluș. Ce să facem? Acum a realizat că este un biet copil abandonat. Cere ocrotire și dragoste. Normal… fac orice este nevoie pentru a… nu, nu l-am înțărcat. E palid? Dacă dumneavoastră ziceți că el întinerește, în loc să îmbătrânească, este… doamna nu poate fi mama lui, nici măcar adoptivă. Nu suntem compatibili emoțional.
Doctorița: Domnilor, acest închipuit minte. Nici măcar o secundă nu am simțit că acest sperjur ar avea vreo intenție de să mă cunoască. Doamne, apără și păzește, am început să… nu e posibil. Ce spuneți? Am revenit la normal? Tot ce-i posibil. M-am săturat să mă tot opun. Am decis… De azi, intru în modul de manifestare majoritar. Sper să se dea lege ca acel cuvânt jalnic să fie pedepsit cu închisoarea pe viață.
Nebunul: Ce cuvânt, femeie? Nebun? Este lege dată! Dacă nu știai, este dată.
Doctorița: De când și de către cine?
Nebunul: De acum… Decretez prin înaltă rezoluție ministerială că acela care va pronunța cuvântul nebun, să fie reținut pentru 30 de zile. În caz de recidivă, se va da sentința cu închisoarea pe viață.
Doctorița: Eroul meu! Nu credeam că cineva mă va face atât de fericită. Domnilor, acest domn atât de șarmant merită toată aprecierea dumneavoastră. Da. Cullum cum laudae. Vă promit că voi avea grijă de acest micuț orfan, cu prețul vieții mele. Mă voi dedica întru totul lui și numai lui… da… și soțului meu. Dar al meu soț este în cealaltă lume. Era un nebun, care a omorât un alt nebun. Vă rog, respectuos, să anulați această căsătorie realizată prin constrângere. Da, 18 ani… eram dornică de… afirmare. Provin dintr-o familie modestă, care m-a dăruit primului… impuls. Vă mulțumesc!
Nebunul: Iubitooo, ești liberă. Vreau să îți spun că sunt fericit până la lacrimi. În sfârșit, văd splendoarea ta. ( se așază în genunchi, întinzând mâinile spre ea) Martor mi-e Dumnezeu, că nu există ființă mai frumoasă, iubita mea. Nebuna mea dragă și scumpă…
Doctorița: Ce ai zis?
Nebunul: Că te iubesc!
Doctorița (îi aruncă o privire tăioasă): Nuuu, celălalt cuvânt. Cuvântul tabu, pentru care faci închisoare pe viață.
Nebunul: Vai, da cum se poate?! L-am spus în mod drăgăstos.
Doctorița: Bine, bine… te iert, deocamdată. Cadoul! Cadoul!
Nebunul (sare speriat): Mai ușor, că trezești bebeluțul. Mâncă-l tata pe el, de frumos! Ce mult seamănă cu acadeaua mea, scumpă și dulce. (se duce la doctoriță și o sărută)
Doctorița (se preface că e supărată): A, de ăsta-mi ești? Când trebuie să îmi faci cadou de logodnă, schimbi subiectul.
Nebunul: O, viața mea! O, inima meaaaa! Vrei să îți construiesc un palat sau un avion?
Doctorița: Dar tu ești bunătatea întruchipată. Nu trebuie să te deranjezi, cocoșelul meu. Eu doresc ceva simplu.
Nebunul: Ce ar dori lebăduța mea mică?
Doctorița: Cămașa de forță…
Nebunul: Este a mea… până aici! Sunt în stare să omor pentru noua mea pasiune.
Doctorița: Stai așa, prințule, că ne dă cu virgulă. Voiam să o faci cum a fost. Atât. Departe de mine… sincer, nu îmi place. Voiam doar să o lepezi de vrajă și să mă iei de nevastă, cât mai curând posibil. Am închiriat acum Belize…
Nebunul: Hopus-copulus devrăjitus!
(Cămașa de forță se trezește și se pipăie. Amândoi aleargă către ea, să și-o însușească. Aceasta se panichează și fuge.)
Doctorița: Ai gonit-o! Întenționat ai făcut asta!
Nebunul: Ba, tu! (se lasă în genunchi, începe să plângă cu fața în palme)
Doctorița: Domnilor, acest gunoi al societății a proliferat la adresa mea cele mai grave injurii și a rostit cuvântul care îl pedepsește automat. Conform legii 1 din anul 1 mă transform… Luați-l! Faceți ce poftiți cu el!
(Nebunul este săltat de fantasme. Începe să urle și să dea din picioare. Doctorița iese în urma lui, victorioasă)