Doar Eu și cu Mine - piesă de teatru (I)

Personaje
Un nebun din Moldova care se crede doctor
O doctoriță din Ardeal care se crede nebună
O cămașă de forță.

Actul 1, scena 1
(Nebunul în halat intră dezorientat în sala de conferință)
Nebunul: În sfârșit… offf… am ajuns undeva, unde simt miros de creier încins. Parcă este altceva decât mirosul de urlete. Parcă sunt un evadat din iad, nimerit din greșeală într-o oază de liniște. Atâția duși cu pluta nu am văzut în viața mea. Toți seringarii ăștia ar trebui băgați în cămașă de forță.
(revoltat) Stimați cursanți, trecem prin cele mai negre clipe ale umanității. Dar să lăsăm lamentările și… (de undeva se aud țipete și o alarmă) Nu vă impacientați! Vă rog să rămâneți la locurile voastre. Nu țipați, vă rog! Nu este alarma de incendiu!
(cineva invizibil dă peste el și îl aruncă la pământ) Tinere, ai mare grijă! Doamne-ferește!
(se ridică și se scutură de praf, în timp ce zâmbește; dă din mână țipând) Duceți-vă, învârtindu-vă! Expunerea unui caz special se poate realiza și în absența voastră… Idioților!
(Nebunul se uită în cealaltă parte, zâmbește, apoi face o plecăciune) Da, poftiți stimați colegi. Vă rog să poftiți! Pe dumneavoastră vă așteptam. Fiecare în parte sunteți geniali, iar luați per ansamblu… Da, știu acest lucru. Nu vă faceți griji. Timpul este vital pentru fiecare dintre noi, mai ales pentru domniile voastre. Deci… să începem cu începutul. Mă numesc Ștefan… Apo…liticul din mine simte că sunteți departe de a crede că veți face… da, cum să nu… iertați-mă. Avem aici un caz special (arată cu mâna în jos). Acest chinuit al sorții se vede altceva decât este, și din mimica sa imperceptibilă cu ochiul liber deduc că vrea să ne arate că nu aparține timpului nostru. Cum? Cu lupa domnilor, iar mai apoi, la microscop. Este un caz greu; mi-au trebuit zeci de ani pentru a realiza complexitatea manifestărilor sale. Bineînțeles, maestre! Toată documentația o voi preda imediat ce termin… a da, timpul! Timpul și cunoașterea sunt dilema acestui suferind. Poate nu a găsit soluția salvatoare. Dar sub atenta noastră îndrumare o va găsi. Observ că sunteți de acord cu mine, astfel nu vreau să vă epuizați vorbind. Am spus: Ai găsit soluția!? Soluția, dragi colegi și minunat exponat, nu se află sau nu se găsește sau nu poate exista în preceptele sau în convingerile altor indivizi. Am zis indivizi?! (ridică mâinile deasupra capului, iar cu fața congestionată rostește profetic)
Să fie Oameni! Și a apărut Omul, care este diferența… scuze… emoțiile… definiția unor gânduri ce ajung să fie puncte de sprijin. (se aud zgomote de pași. Nebunul tresare, apoi zâmbește)
Timpul, domnii mei, mă lovește atât de necruțător în expunere, încât vă invit la o cafea. Exponatul rămâne aici până la anul, când vom continua examinarea.
(Nebunul părăsește în grabă scena)

Actul 1, scena 2
(Intră o doctoriță cu părul vâlvoi și halatul plin de pete. Este răvășită și la propriu, și la figurat)
Doctorița: Cred că sunt pe cale să înebunesc. După toată hărmălaia cu tipul de la 107, a mai venit și cretinul ăla de la 114; mi-a băgat ditamai… doza de Plegomazin. Văd în ceață și mă doare capul. Dumnezeu îmi este dator cu o noapte și-o zi. Vai de mine, ce dureri! Dacă știam ce greață provoacă tâmpenia asta, nu mai administram decât Fenobarbital. Și mai am și pe boul ăla bătrân, de își zice șef. Auzi tu… ca pedeapsă că am dormit sub pat, m-a trimis după Doctorul de la 145. (râde) Ce face Facultatea de Medicină din ăștia născuți după 1990! Nu-mi dau seama dacă este de vină mineriada sau poluarea… oricum nu mă interesează. Ce mă sperie e că acum câteva zeci de secunde auzeam o voce care venea din această sală de conferințe, ca să văd acum că aici nu e nimeni. Ceva din creierul meu drogat și răvășit îmi spune să caut sub catedră, dar manualul de psihiatrie zice destul de clar: nebunii… în marea lor majoritate, se ascund după deget sau, mai nou, după închipuiri!
(se întoarce brusc) Nu cred că ar avea curajul să se ascundă după mine. Nu m-ar mai chema, Crist… anaf… și grijania lor de proști! Când le-am zis că avem nevoie de camere de supraveghere, mi-au răspuns că legea trebuie să treacă de Camera Deputaților. Cel mai penibil e că niște nebuni au grijă de alți nebuni. Cu singura diferență că unii au halate albe, ceilalți, pijamale albe. Mă simt ca și cum aș trăi într-un singur anotimp. Acest alb perpetuu mi-a distrus viața. Am fost la psiholog… ce ironie… auzi, la psiholog… știți ce mi-a zis? Să îmi pătez halatul cu viața lui gri și cu visele lui negre. Stafia soțului meu l-a umplut de un roșu intens, care mi-a plăcut atât de mult, încât am constatat că este dulce precum… ceva lichid. Și totuși, ochii lui ficși mi-au plăcut cel mai mult. Erau atât de statici, încât nici pulsul nu se mai simțea. În fine… important este că al meu soț și-a unduit mâna prin părul meu ud… a, da… tipul cu ochii atât de ficși și albaștri mi-a aruncat în față un pahar cu apă spunându-mi să mă trezesc. Soțul meu a fost mai rapid și a specificat contrariul… Să revenim la clipa tandră, în care al meu soț și-a unduit mâna prin părul meu, care arăta atât de intens. Mi-a zis că sunt perfect sănătoasă. Că ăla care făcea plajă sub birou era mai nebun decât mine de 15 ori. (rămâne blocată) Pentru ce mă aflu aici? Se pare că efectul se prelungește. Am pierderi de memorie. A, da, trebuie să îl găsesc pe Doctorul de la 145 sau… 154? NU mai contează! Este unul care a confundat o partidă de sex cu teza de doctorat.
(oftează și pleacă abătută)

Actul 1, scena 3
(Intră Nebunul zâmbind șmecherește)
Nebunul: Un medic valoros și normal din toate punctele de vedere nu găsești așa ușor. Astăzi toată lumea mă caută, dar nu am chef să le explic diferența dintre Hewlett Packart și Bic. Chiar nu vreau. A fost prea minunat sucul din Romergania și prea plăcută acea siestă, ce nu voiam să se mai termine. Niciodată. Nici măcar pe colegii mei nu mai vreau să-i văd, chiar dacă nu am terminat expunerea.
(se uită într-o parte, în jos, și țipă)
Dar tu ce faci aici? Crezi că e sală de dormit? Du-te, domnule, în salonul tău! Cuuuum? Cum îndrăznești să-mi răspunzi pe tonul ăsta? Nici nu știi cu cine stai de vorbă! Nu mai te maimuțări. Te rog respectuos. Eu sunt viitorul director al acestui minunat stabiliment. Da, ai auzit bine. Sunt cel mai în măsură să fac ordine în vraiștea care se plimbă liberă printre noi. Măi, dragă, țin să te anunț că greutatea diplomelor obținute de mine la conferințe și concursuri internaționale depășește cu mult greutatea ta chiar și îmbrăcat. (se dă în spate ca și cum l-ar îmbrânci cineva, apoi face două eschive)
Stimabile, sunt campion mondial la categoria semi-țânțar. Înțeleg că ești pus pe șotii, dar nu avem glume în program. Din păcate, sunt la alt nivel.
(se uită în spate, sare speriat, apoi zâmbește larg și face o plecăciune)
Poftiți, domnilor colegi! Ce plăcere! Continuăm imediat ce se liniștește pacientul. Aerul are un ph negativ și… dar nu vă faceți griji, nu prezintă niciun pericol.
(ia o mină doctă)
Acest minunat pacient se va însănătoși când plimbările lui prin Univers vor găsi răspunsurile la toate întrebările sale. Acest defazat nu percepe energiile sănătoase care îl înconjoară deosebit de prietenos și sincer. Întâi de toate, el trebuie să se ducă… Știu că știți, dar vreau să înțelegeți că trebuie să cunoască și el legile pe care noi, cei hărăziți să alinăm suferințe… (țipă) Nu mă mai întrerupeți! Pierd șirul perlelor născute în nopțile mele. Lumina îl va atinge atunci când va accepta că este om. Aș putea adăugă că lumina înțelegerii trebuie să coboare lin, ca o adiere de zefir peste întunericul neștiinței.
(se întoarce brusc și salută pe cineva)
Da! La fel și ție! A luat bătaie la scor de maidan, din păcate. Da, Petrică, pariul este pariu. Banii îi ai peste patru zile, când iau salariul. Nici nu se pune problema. Mergem toți la o bericioaică. Nevastă-mea e plecată în Caraibe, așa că am putea chema și vreo două asistente. Excepțional, omule! Știu că ești Brad al lui Pit, erosul tuturor afroditelor. Te pup, pa! Scuze, am o prelegere. Ne auzim cât mai curând posibil.
(se întoarce cu un zâmbet larg)
Mii de scuze! Știu, știu, timpul zboară; și eu ar cam trebui să zbor, fiindcă aerul condiționat nu funcționează. Da, bineînțeles! Limuzina vă așteaptă pentru a vă duce unde vreți dumneavoastră. Eu plătesc absolut tot. Nu vă faceți probleme. O zi minunată! Sper să ne vedem mâine cu bine. (iese îngândurat din sală)

Actul 1, scena 4
(intră în scena o cămașă de forță)
Cămașa de forță: Nici nu știu ce e cu mine. Sunt confuză. Ce mă fac? Mă plimb de două ore prin spitalul ăsta cu nebuni. Dar chiar nu există niciun doctor pe-aici? Sunt proaspăt livrată peste gard, însă nici prin mâneci nu mi-ar fi trecut că voi fi atât de ignorată. Habar n-am cum să fac. E îngrozitor ce se întâmplă în lumea asta! Bolnavi mintal afară, nebuni între aceste ziduri albe. Să dea dracu’, dacă mai înțeleg ceva. Am trecut pe lângă unul în halat alb care striga la o soră: ”Dacă ai rămas cu pastile în plus, dă-le cui crezi tu. Oricum nu le poate face rău!” De necrezut. Aici pastilele se împart ca bomboanele copiilor care fac lucruri bune. Dar de ce mă agit așa?
Hellooo, neneeee… mă preia și pe mine cineva? Cât am stat în fabrică, în stivă, auzeam cum discută muncitorii: lotul ăsta ajunge la Bălăceanca, ăsta la Socola… Până a venit unul de mergea ca șefii și le-a zis să muncească, să nu mai dea din gură, că ajung ei la nebuni, nu noi. Și atunci m-am prins. M-am trezit aici. Punct. Alooo, alooo nu mă aude nimeni?
(intră Nebunul și se sperie)
Nebunul: Doamne, apără și păzește! Visez sau e realitate?
Cămașa de forță: Este cum vrei tu. A, stai că acum urmează întrebarea cu: de unde știi tu să vorbești? (se uită cu scârbă la nebun) Am urmat Facultatea de Parapsihologie de la București. Eram cămașa unui guru care, după șase luni de nebunii, s-a despărțit de mine la Unirii. Am fost luată de Rebu și am ajuns ce vezi. Drama vieții mele, dat pe repede înainte.
Nebunul: Ești cât se poate de frumoasă și apretată! Când am fost adus de nebunii ăștia, am îmbrățișat un neam de-al tău, dar nu era atât de frumos ca tine.
Cămașa de forță: Suntem luate în brațe doar de nebunii violenți. Înseamnă că și tu ai avut viață în tine, dar te-au cumințit.
Nebunul: Te înșeli amarnic. Cred că au descoperit că sunt ultimul om sănătos de pe planetă și m-au prins ca să mă expună. Cei ca mine, Homo Perfectus, suntem pe cale de dispariție.
Cămașa de forță: Ești haios și chiar îmi placi. Aș dori să petrecem cât mai mult timp împreună.
Nebunul: Eu nu… Îmi pare rău că trebuie să te refuz, dar am o grămadă de treabă cu pacienții.
Cămașa de forță: Ești un tip special, adus de la nivelul patru, la nivelul doi.
Nebunul: (mirat) Ce tot vorbești acolo? Ce patru sau doi? Clădirea are unul la suprafață și trei sub nivelul mării.
Cămașa de forță: Nu mă interesează detaliile tehnice.
Nebunul: Nici pe mine. Oricum aveam niște treabă cu exponatul meu, dar dacă ești aici, te vei ocupa tu de el. Ai grijă, poate să fie extrem de periculos dacă… la revedere!