Epistole – Aș vrea să îți fiu noaptea

Aş vrea să îţi fiu noaptea care te primeşte în braţe, cea care îţi dă şi care îţi fură vise, lăsându-ţi doar unul, în care să existăm amândoi.
Te-aş lăsa să visezi doar jumătate din vis, până în zorii unei zile, apoi te-aş trezi, ca să mă trăieşti în jumătatea de vis nevisat, cu ochii tăi strânşi, după ce-au gustat din lumina cerului. Al cerului care, într-o singură clipă, ne-a dăruit veşnicia.
Toate frunzele copacilor ar trăda această noapte. Cu iubiri, ca locuri de popas, și cu întoarceri de ploi căzute din nori veşteji, la ţărmuri în paragini.
Poate în jumătatea de vis, braţele noastre vor fi catarge frânte, sânul şi glezna îţi vor fi pline de sare, iar ochii mei, de-atâta aşteptare, vor fi scoici.
Să nu te sperii atunci, iubito!
Ne vom întoarce-n vise într-o altă noapte cu ploi, acolo unde îngerii nu ne vor trăda nici cuvintele, nici răsăriturile, nici dăruirea.
Exişti în mine ca un fel de promisiune, ca un bun al lumilor în care trăim, ca un dar, dăruit ţie ca să fii a mea; învolburată de mii de doruri, desprinsă ca un rod din clipe flămânzite.
În tine-mi stă cuvântul de iubire, necumpănit, venit din suflet ca o comoară a înaltului meu jurământ, ca o sfântă vină ce abundă şi-n umbra pietrelor… până când mă rătăcesc în propriile-mi vise. Vise din timpul acela în care mă renasc sau mor.
În tot ceea ce fac, te văd pe tine. Chiar în iluzii, în jurământul şi în păcatul meu, în toamnele care, sub forma semnelor de punctuaţie, își ascut vremea la porțile ce-mi îngrădesc leagănul atingerilor și căutarea…

sursă foto: Aurel Chiorean – Pădurea din vis, dim. 100 x 50 cm, ulei, colecție privată, 1994