În Émile Max au înflorit din nou cireșii!

Între două subcapitole de carte scrisă, obișnuiesc să-mi satisfac moftul unei scurte pauze. Zece minute, atât!
Nu are rost să cobor în parcul de lângă casă; numai pentru îmbrăcat aș pierde jumătate de oră. Nici în balcon nu vreau să ies; e prea îngust, iar balustrada se ține-n două cuie. Îmi rămâne fereastra, cea din bucătărie, de unde pot admira turnul bisericii și imensa cruce galben de lămâie.
Azi, la vremea cinei, strada e pustie. Arareori se întrevede vreo mașină. Ușor, mutește înaintează, parcă și ea atentă să nu tulbure tihna celor așezați la masă.
Aerul blând al serii parfumează a primăvară târzie. A dor de natură, de hoinăreală, de renaștere, de normalitate…
Din dreptul intersecției, deodată, răzbate un plânset de copil. Insistent, pătrunzător. Mă aplec peste pervaz. Nimic. Doar cinci secunde, apoi zăresc perechea de tineri împingând căruciorul plângărețului.
”Un mic rebel”, surâd amintindu-mi de începuturile primei mele jumătăți de secol.
Îmi povestea mama că în sâmbăta-n care am venit pe lume, aș fi fost atât de furioasă, încât pentru vreo două ceasuri am continuat să protestez, îndemnându-mi și camarazii de salon să se revolte. Și-am fi scâncit toți opt cu-atâta patos, că holurile Maternității răsunau precum văgăunile fără sfârșit din Valea Plângerii.
-Ultimul sosit e teribil, și-ar fi avertizat colega una dintre asistentele ieșite din tură. Un boț de fătucă de nici trei kilograme, cu o trâmbiță în loc de laringe. Vai de păcătoșii obligați să-i rabde damblalele!
Femeia nu se înșela, în următorii ani nu aveam să mă demonstrez un copil prea cuminte, iar până am mers la școală, toți puștii dintre blocuri îmi știau de frică.
-Un băiețoi am, nu o domnișoară! mă admonesta tata încercând să-mi domolească neastâmpărul. Chiar trebuia să întinzi praștia în geamul farmaciei? Să pui piedică băiatului Dumitreștilor, îmbrâncindu-l apoi în noroi? Să sufli în lumânările din pridvorul bisericii de fiecare dată după ce le aprindea palamarul? Să sari gardul în curtea învățătorului Iorăchescu să-i smulgi zambilele? Tocmai în curtea lui? Știi ce te așteaptă din septembrie dacă-i vei nimeri pe mâini?
Nu, nu știam, însă puteam să mi-o închipui, de aceea, în ultima vacanță de dinaintea intrării în clasa întâi, nu trecu o seară să nu îngenunchez în fața icoanelor, implorându-l pe Hristos să întunece privirile severului dascăl atunci când, alegându-și grupul de elevi, ar fi citit numele meu.

Oftez, cu gândul la ce a fost odată. Unde s-au risipit vremurile acelea? Și-atâtea altele, ca ele… iar anii, ah, cum se mai îmbulzesc anii de la un timp încoace! Și cum se-adună orele în pripă, lăsând în urmă nostalgice-amintiri scăldate-n tainice regrete!
Oftez din nou, cu gândul la ce trăim acum, fiindcă de treisprezece luni prezentul continuă să se contureze tot mai strâmb, în culori cenușii, descriind nenumărate semne de întrebare și-apocaliptice temeri: angoasa plăsmuită de un banal strănut, de oboseala firească după o zi de muncă, de surprinzătoarea rapiditate cu care-i pierdem pe cei dragi, de sirena ambulanței apărute din senin la scara blocului vecin, de patrulele Poliției gonind prin cartier după miezul nopții, de persoana care, respirând anevoie cu masca lipită pe față, te oprește să-ți ceară o informație… treisprezece luni în care rătăcind noțiunea de viitor, abia, abia rostim cuvântul mâine.
Nici în lanțuri, nici liberi, pofta de viață apare și dispare, obligându-ne să ne reinventăm ființa, să supraviețuim dezolării slăvind fiecare moment așa cum ni se oferă…
Deși trecut de mult din vizor, glasul micului plângăreț încă se aude.
”Cu-adevărat, rebel!”, mi-o repet.
Mă pregătesc să mă retrag în lumea personajelor închipuite. În preajma lor, cugetul parcă-mi descoperă un rost…
-Ma’, hei, ma’! deslușesc de pe trotuar o voce entuziasmată. Știi noutatea? În Émile Max au înflorit din nou cireșii!
Nu-i pot citi euforia, până sub ochi și chipul fiicei mele e acoperit de-o mască, însă-i presimt zâmbetul larg, înfiripat odată cu emoția din suflet.
Zile și nopți închisă-n casă, uitasem de copacii de pe-alee. Aproape uitasem și că, de săptămâni bune, se schimbase anotimpul.
Oameni nostalgici, speriați, indiferenți sau exagerat de prudenți, clădiri posomorâte, magazine cu transperantele coborâte până la pământ, restaurante pustii, uși ferecate cu trei lacăte… și totuși, cireșii s-au grăbit să înflorească uimind ochii trecătorilor!
Fără vreun motiv anume, cu doi ani în urmă, mă apucasem să îi număr. Mă oprisem la 47.
47 de siluete uscățive, apatice, înfrigurate pe timpul iernii…
47 de suflete lemnoase, vii însă, cu ramurile pastelate de penelul magic al capriciosului aprilie până la prima ploaie rece…
Privesc în lungul străzii încă o dată. Adulmec aerul cu lăcomie, sperând să simt parfumul amărui al florilor rozii de care nu-mi mai aduceam aminte. Inspir apoi, cu ochii, lumina oblăduitoare a amurgului, imaginându-mi ziua-n care, eliberată de nevolnicii și trude, omenirea va reuși să reglorifice viața dedicându-i splendide ode.
Și-n timp ce-nchid fereastra, nu uit să iau cu mine optimismul acelei vești mărunte, dintr-o primăvară târzie, exprimat cu inocența unui suflet de copil:
-În Émile Max au înflorit din nou cireșii!