Interviu cu prozatoarea Monica Tonea

Monica Tonea s-a născut la Constanța, unul din cele mai vechi orașe atestate de pe teritoriul României. Marea a prins-o în mrejele sale și i-a fost leagănul copilăriei. A avut veleități de scriitor timpurii. A început să scrie poezii, după care s-a orientat înspre eseistică și a ținut și un jurnal. Simțea că scrisul era forma care o ajuta mai bine să se exprime, care îi dădea aripi. Ea nu va abandona niciodată condeiul, acel „limbaj al sufletului ei”. A fost jurnalistă de investigație, redactoare de știri la Antena 1 TV, coregrafă și animatoare a balului Universității Ovidius organizat pe scena Cazinoului din Constanța, mare eveniment cu invitați ca Laura Stoica și Andrieș, transmis în direct de televiziunea locală.

Am întâlnit-o pe Monica într-una din zile pentru un interviu. Zâmbitoare și fericită să ne întâlnească, mi-a răspuns la întrebări. Iată rezultatul!

Să fii scriitor, pentru tine, e mai degrabă o pasiune sau o meserie?

Ar trebui să am răspunsul la îndemână, nu-i așa? Cu toate astea, remarc acum că nu e chiar atât de simplu precum pare să aleg una din cele două variante. Scrisul a fost forma mea de exprimare optimă dintodeauna. În consecință, am parcurs pașii corecți pentru a aprofunda modalitatea asta de comunicare și… iată-mă aici. Meserie sau pasiune? Mai degrabă o nevoie. Nu mă pot îndepărta prea mult de scris, sub orice formă se prezintă el, indiferent de legătura mea directă sau indirectă cu el. Sunt redactor la două reviste, am terminat Jurnalismul, am lucrat în presă, am publicat un volum de povestiri în 2019, urmează să apară curând un roman. Scrisul e felul meu de-a fi, trăiesc din el, dar nu așa cum s-ar presupune, e mai mult hrană spirituală.   

Ai un ritual de a scrie? Cât timp consacri tu scrisului?

Nu am un ritual per se de a scrie. Ideal ar fi să nu fiu deranjată atunci când scriu. Deși m-am învățat să accept și micile întreruperi de care nu pot scăpa, mai ales de când stăm cu toții acasă din cauza crizei sanitare. Din fericire, mă pot readuce cu ușurință în starea creatoare. Sigur, înainte aveam mai mult timp pentru mine și, odată eliberat programul, dimineața, cu o cafea mare lângă mine, mă așezam să scriu, cu laptopul în brațe, pe canapea, fără să mai număr orele. De abia într-un târziu mă uitam la ceas și realizam că mi-era foame sau sete și era deja după-amiază. Firește, pe lângă asta, trebuie să am inspirație. Se spune că ar trebui să scriem zilnic, e foarte adevărat, însă câteodată nu reușesc să scriu un cuvânt. Atunci prefer să mă ocup de cu totul altceva.

Toate aceste bucăți de viață pe care le pui pe hârtie și pe care le faci eterne, o bulversează ele pe autoarea Monica Tonea? Ce îți aduce în plus scrisul față de alte pasiuni și care a fost provocarea cea mai mare din viața ta de om al literelor?

În mod ciudat, da, mă bulversează și pe mine. Chiar mă întrebam dacă e ceva firesc sau sunt eu prea implicată în poveștile de viață ale personajelor mele. Credeam că sunt singura care face asta. Ascutltând podcasturi dedicate scrisului, la care sunt invitați scriitori și în urma mărturisirilor lor, am descoperit contrariul. Avem o relație cu personajele noastre: le iubim, urâm, mustrăm. Adeseori se întâmplă să nu le pot controla destinul. Decid ele pentru ele însele. Pesemne așa se explică de ce sunt răvășită după actul creator, fiindcă nu numai consumul psihic mă stoarce, dar și cel emoțional.

Oh, bună întrebare: ce-mi aduce în plus scrisul. Și grea. Revin la ce spuneam mai sus, scrisul îndeplinește o necesitate aproape fiziologică. Așa cum mănânc, beau, dorm, la fel și scriu. E curios, dar nu e sigura mea pasiune. Fotografia urmează îndeaproape scrisul la mine. Sunt ghidată de aceleași nevoi, aproape primare, de a mă exprima prin mijloacele ei. Sigur, nu am dus până la capăt pasiunea fotografică. Am rămas o diletantă. Însă mă încarcă în același mod manifestarea prin imagini, ca și scrisul. 

Cea mai mare provocare de până acum a fost să scriu în vreme ce mama se stingea treptat din viață. A fost o perioadă dureroasă, care-mi anihila simțurile. Totuși, scriam mai abitir ca-n alte zile, căci îmi repeta adesea: aș vrea să îți citesc cartea. Și mă grăbeam fiindcă știam că zilele îi erau numărate. A fost o cursă contracronometru pe care am pierdut-o, mama n-a mai apucat să o citească. I-am dedicat postum ultima reflexie din volumul de povestiri și reflexii Piatră de hotar, apărută la editura Libris (actuala Creator), în schimb. 

Care e cartea ta preferată și de ce? Ai vreun mentor? Dacă nu, ce autori te-au influențat mai tare?

Îmi plac atât de multe cărți încât mi-e greu să mă opresc doar la una. Sunt câțiva scriitori clasici de care nu mă pot dezice, oricât de mult îndrăgesc anumiți contemporani: Dickens, Kipling, Brönte (amândouă), Carroll, Tolstoi, Fitzgerald, Wodehouse, Pessoa care îmi plac tare. Să explic de ce îmi plac cărțile fiecăruia dintre ei ar însemna să scriu eseu după eseu și nu e cazul. Încerc o sintetizare, să vedem dacă îmi iese: numitorul lor comun este întorsătura de condei adusă la rang de artă și capacitatea de a mă atrage în poveste întru totul. Când citesc mă preocupă două lucruri esențiale: să existe o poveste acaparatoare, indiferent de modul de expunere și să mă seducă stilul frazei, să fie fără cusur. N-am găsit cusur clasicilor până acum. Totodată, să nu uităm contemporanii, printre care: Shalev, Zafon, Ishiguro, Santos, Kundera, Murakami, Oz. Țin să adaug ceva important: literatura română contemporană. Pe zi ce trece descopăr scriitori extraordinar de buni. Nu avem doar o mână de autori buni, avem o grămadă de autori foarte buni. Atât poeți cât și prozatori care își merită locul printre scriitorii de talie modială. 

Nu am un mentor. Sau, mai degrabă, toți menționați mai sus, în accepțiunea tradițională că ei stau la baza cunoștințelor mele stilistice, lingvistice și literare. Pe lângă asta, mă informez mult, ascult podcast-uri literare, citesc multe cărți de creative writing și sunt atentă la tendințele literare atât locale, cât și mondiale.

Care-i sursa inspurației tale? Ai vreun gen preferat sau gusturi deosebite pentru lectură? Vreo melodie care te animă? Asculți muzică în timp ce scrii?

Mă inspir din viața de zi cu zi. Sunt atentă la amănunte și le înregistrez în minte, după care, atunci când scriu, încep să divaghez de la realitatea înregistrată, fiindcă nu țin neapărat să recompun evenimentele exact cum au fost, nu scriu memorii și nu povestesc viața altora, ci încerc să creez întâmplări care ar fi putut să fie și n-au fost. Are sens? Sper că da. Cu alte cuvinte, există mereu un sâmbure de adevăr în poveștile mele. Dacă stau să mă gândesc, am o fire contemplativă și am avut vreme să tot acumulez senzații, istorii, amintiri distorsionate de-a lungul timpului. 

Nu am vreun gen literar preferat, atât timp cât îmi vorbește textul. Dacă există un mesaj acolo și mă identific cu un personaj sau cu povestea lui și dacă subiectul mă pune pe gânduri, scriitorul și-a făcut treaba. La fel cu muzica, n-am un stil preferat, îmi plac jazz-ul, rock-ul, pop-ul, muzica clasică.

Da, ascult muzică câteodată. Am un playlist pe care-l ascult uneori în buclă. Alteori, însă, sunt atât de prinsă în actul creației încât nu mai aud nici un zgomot și fundalul muzical e inutil. 

Ce cuvinte de încurajare ai avea pentru cititorii noștri care visează să devină scriitori? 

Mă tem că nu sunt persoana potrivită să dau sfaturi scriitorilor aspiranți. În general mă feresc să mă pun în această poziție delicată, fiindcă un sfat în sine are o greutate oarecare, o gravitate anume și nu concordă întotdeauna cu așteptările celuilalt. Pot vorbi doar din experiența mea, în schimb. Scrisul și lectura sunt întrepătrunse, așadar, ca să scrii bine e musai să citești mult, dar să și practici neîncetat. Și să exersezi, antrenamentul dă randamente de obicei, mai ales când vorbim despre o persoană talentată.

Vorbește-ne un pic despre celelalte proiecte ale tale, îndeosebi, despre ultima ta carte, Les Acolytes (Pasagerii).

O să încep cu sfârșitul. Îmi place cum ai adaptat titlul. Da, Ilona și Mattias pot fi cu siguranță acoliții lui Sergiu. Cartea mea, Pasagerii, a apărut recent la editura Casa de pariuri literare – o editură pe care o îndrăgesc tare, alcătuită dintr-o echipă pe cinste – și se va afla printre nume foarte bune din literatura română. Mi se pare nemaipomenit și mă tot ciupesc să mă trezesc din vis. De pe o zi pe alta va vedea lumina zilei și evident, odată cu asta, vin și o grămadă de emoții peste mine. Este un debut literar, fiind primul meu roman. Cu proza scurtă am dobândit o oarece legeritate, însă structura unui roman este mai complexă, trebuie să fii atent la…  A fost o muncă titanică începută în urmă cu trei ani. Am scris cu întreruperi, iar în ultimul an, în plină pandemie, l-am perfecționat. A fost mai grea partea tehnică decât scrierea în sine. Am avut și câteva feedbackuri foarte bune, m-au ajutat enorm să privesc echidistant ansamblul. 

Când mi-a scris editorul și mi-a spus, citez din memorie: redactorul a zis să păstrăm manuscrisul, e bun, am crezut că nu-i adevărat. Am tot verificat emailul, doar-doar mi se păruse sau să nu cumva să nu dispară mesajul. Era… adevărat și de aici au pornit povestea publicării și munca editorială (redactarea minuțioasă, alegerea coperții etc.). Despre povestea Pasagerilor nu voi spune foarte multe, există deja un fragment publicat în avanpremieră în revista Familia, pentru curioși, dar alte detalii le voi dezvălui la timpul lor. 

Pe lângă asta sunt la revistele Itaca și Timpul Bruxelles, două reviste de cultură foarte apreciate în diaspora. Între timp, lucrez la o colecție de proză scurtă, dar nu este ceva care ține de viitorul apropiat, mai degrabă îmi mențin mâna.

Traducere realizată de Monica Tonea.

Monica Tonea est née à Constanța, une des plus anciennes villes attestées sur le territoire de la Roumanie. La Mer l’a attrapée dans ses filets et a été le berceau de son enfance. Elle a eu des velléités d’écrivain dès son enfance. Très jeune, elle commence à écrire des poésies et, plus tard, ce sont ses journaux qui deviennent sa priorité. Elle sentait que l’écriture était la forme qui l’aidait le mieux à s’exprimer, qui lui donnait des ailes. Le calame, « cette langue de l’âme », elle ne l’abandonnera plus dans les années à venir ! Elle a été journaliste d’investigation, rédactrice de la chaîne Antena 1 TV, chorégraphe et animatrice du bal de l’Université Ovidius organisé sur la scène du Casino de Constanța, grand événement avec des invités comme Laura Stoica et Andrieș.

Nous avons rencontré Monica ces jours-ci pour une interview. Souriante et ravie de nous revoir, elle a répondu à nos questions. En voici le résultat !

Être écrivain, pour toi, c’est plus un métier ou une passion ?

Cela devrait être une question facile à répondre, n’est-ce pas ? Pourtant, je constate que ce n’est pas si simple de choisir entre ces deux options. Ma façon optimale de m’exprimer a toujours été l’écriture. Par conséquent, j’ai poursuivi cette voie afin d’approfondir cette manière de communiquer et… me voici aujourd’hui. Métier ou passion ? Plutôt un besoin. Je ne peux pas trop m’éloigner de l’écriture, peu importe la forme sous laquelle elle se présente, en lien direct ou indirect.

Je suis rédactrice de deux magazines roumains, diplômée en Journalisme, j’ai travaillé dans la presse, publié un volume de nouvelles en 2019 et un nouveau roman paraîtra bientôt. L’écriture est ma manière d’être, me donne un sens de vivre, mais pas comme on pourrait le croire, c’est plus une nourriture spirituelle.

As-tu un « rituel d’écriture » ? Combien de temps y consacres-tu ?

Je n’ai pas un rituel d’écriture per se. Idéalement, j’ai besoin de ne pas être dérangée lorsque j’écris, bien que j’aie appris à accepter les petites interruptions auxquelles je ne peux pas échapper, surtout depuis que nous sommes tous confinés à cause de la crise sanitaire. Heureusement, je suis capable de replonger dans l’état créatif sans difficulté. Certes, auparavant j’avais plus de temps pour moi-même et, une fois le programme libéré, le matin, à côté d’une grosse tasse de café, assise sur le canapé, le Mac sur mes genoux, j’écrivais sans avoir conscience du déroulement du temps. Au fil des heures, je réalisais que j’avais faim ou soif et qu’il était déjà l’après-midi. Évidemment, il faut avoir de l’inspiration. Il se dit qu’on devrait avoir une habitude d’écriture régulière, c’est bien vrai, pourtant il m’arrive parfois de ne pas pouvoir écrire un mot. À ce moment-là, je préfère m’occuper d’autre chose.

Tous ces bouts de vie que tu mets sur papier et que tu rends éternels, bouleversent-ils l’auteure Monica Tonea ? Qu’est-ce que t’apporte l’écriture de plus que tout autre passion et quel a été le plus grand défi de ta vie de femme de lettres ?

Étrangement, oui, ils me bouleversent. Je me demandais si c’était naturel ou si j’étais trop impliquée dans l’histoire de vie de mes personnages. J’avais l’impression que j’étais la seule écrivaine bouleversée par ses personnages. C’est en écoutant des podcasts dédiés à l’écriture, auxquels sont invités des écrivains qui partagent leurs expériences, que j’ai appris le contraire : nombreux écrivains s’impliquent dans l’histoire. On a une relation avec nos personnages : on les aime, on les déteste, on les réprimande. Il arrive souvent de ne pas pouvoir contrôler leur destin. Ils décident pour eux-mêmes. Voilà pourquoi je suis complètement bousillée après l’acte créatif, car ce n’est pas seulement de la fatigue mentale, mais aussi émotionnelle.

Oh, très bonne question, mais aussi difficile : qu’est-ce que l’écriture m’apporte de plus ? Je reviens à ce que j’ai dit tout à l’heure, l’écriture remplit un besoin presque physiologique. Tout comme je mange, je bois et je dors, de la même manière, j’écris. C’est curieux, mais ce n’est pas la seule passion. L’art photographique suit de près l’écriture. Je suis guidée par les mêmes besoins, presque primaires, de m’exprimer à travers ses moyens. Certes, je ne suis pas allée au bout avec la photographie. Je suis une dilettante. Toutefois, la passion de manifester la réalité à travers des images me recharge, tout comme l’écriture.

Mon plus gros défi a été d’écrire pendant que la vie de ma mère s’éteignait petit à petit. C’était une période douloureuse qui m’a annihilé l’esprit. Toutefois, j’écrivais avec plus de conviction du jour au lendemain, puisque ma mère me répétait souvent : j’aimerais lire ton livre. J’étais pressée, car je savais que ses jours étaient comptés. Ce fut une course contre la montre que j’ai perdue, ma mère n’a pas pu lire mon livre. Je lui ai dédié post-mortem la dernière réflexion du volume Piatră de hotar (Point tournant), paru à la maison d’édition Libris (à présent Creator).

Quel est ton livre préféré et pourquoi ? As-tu un mentor ? Si non, quels auteurs t’ont le plus influencée ?

J’apprécie tant de livres qu’il est difficile d’en choisir. Il y a certains auteurs classiques comme Dickens, Kipling, Brönte (toutes les deux), Carroll, Tolstoï, Fitzgerald, Wodehouse, Pessoa que j’aime bien. Y expliquer pourquoi j’aime chaque livre me prendra une journée entière. Je vais tenter de résumer, voyons si je réussis : leur point commun est la tournure de phrase amenée au rang d’art ainsi que leur potentiel de m’attirer complètement dans l’histoire. Lorsque je lis, j’exige deux choses essentielles : qu’il existe un récit captivant, peu importe le mode d’exposition, et que la technique littéraire me séduise, qu’elle soit d’une qualité irréprochable. Je ne leur ai pas trouvé de défauts jusqu’à aujourd’hui. Mais n’oublions pas les contemporains, parmi lesquels : Shalev, Zafon, Ishiguro, Kundera, Murakami, Oz. Je voudrais ajouter une chose importante, comme une entité séparée : la littérature roumaine contemporaine. Chaque jour, je découvre des auteurs vachement bons. Autant de poètes que de romanciers qui méritent leur place parmi les écrivains de renommée mondiale.

Je n’ai pas de mentor. Ou plutôt les susmentionnés qui m’ont toujours inspirée, selon le sens habituel dont on parle et qui constituent la base de mes connaissances stylistiques, linguistiques et littéraires. Par ailleurs, je m’informe énormément. J’écoute des podcasts littéraires, je lis beaucoup de livres de creative writing, et je suis attentive aux tendances littéraires à la fois locales et mondiales.

D’où puises-tu ton inspiration ? As-tu un genre favori, des goûts particuliers en lecture ou même une chanson qui t’anime ? Écoutes-tu de la musique en écrivant ?

Je m’inspire de la vie de tous les jours. Je fais attention aux détails et je les ancre dans ma tête, ensuite, lorsque j’écris, je m’écarte de la réalité, puisque ce n’est pas forcément une reconstitution séquentielle des événements. Je n’écris pas mes mémoires et je ne raconte pas la vie d’autrui, mais j’essaie de créer des moments qui auraient pu être, mais qui ne sont pas arrivés. C’est logique ? J’espère que oui. En d’autres mots, mon écriture peut y avoir une once de vérité. Maintenant que j’y pense, c’est dans ma nature d’être contemplative. J’ai accumulé depuis toute petite des sensations, des souvenirs, des situations corrompues au fil du temps.

Je n’ai pas un genre littéraire favori, tant que le texte me parle. S’il y a un message là-dedans, que je m’identifie à un personnage ou à son histoire et si le sujet me fait douter des choses, l’écrivain a fait son travail. De même pour la musique, pas de style favori, j’aime le jazz, le rock, le pop, la musique classique.

Oui, j’écoute de la musique de temps en temps. J’ai une playlist que j’écoute des fois en boucle pendant mon travail. Cependant, à certains moments, je suis tellement concentrée sur l’acte créatif que j’entends aucun bruit et la musique de fond est inutile.

Quel serait ton mot d’encouragement pour nos lecteurs rêvant de devenir écrivains ?

Je crains que ce je ne sois pas la personne idéale pour conseiller les jeunes écrivains. En règle générale, j’évite de me mettre dans cette posture délicate, puisqu’un conseil en tant que tels a un quelconque poids, une certaine gravité et ne concorde pas toujours avec les attentes des autres. Par ailleurs, je ne peux parler que de ma propre expérience. L’écriture et la lecture sont entrelacées. Dès lors, pour bien écrire il faut lire à profusion et pratiquer sans arrêt. Pour être efficace, il faut s’entraîner. Surtout quand on parle d’un écrivain inné.

Parle-nous de tes autres projets et, plus particulièrement, de ton dernier livre, «Les acolytes» ?

Je vais commencer avec la fin. J’aime bien ton adaptation du titre. Oui, Ilona et Mattias pourraient être les acolytes de Sergiu. Mon roman, Pasagerii (Les acolytes) est apparue chez la maison d’édition Casa de pariuri literare — une maison d’édition que j’apprécie fortement, avec une équipe extraordinaire — et il va se situer parmi des noms connus de la littérature roumaine. Cela me semble incroyable, c’est comme un rêve devenu réalité. La sortie du livre m’apporte un tas d’émotions. C’est un début littéraire, vu que c’est mon premier roman. Avec la prose courte, j’ai acquis une certaine légèreté, néanmoins, la structure d’un roman s’avère plus complexe, il faut faire plus attention à l’unité sur les plans spatio-temporels liés à l’action, aux personnages et à leurs rapports. C’était une tâche monumentale, lancée il y a trois ans. Pendant le confinement du 2020, j’ai eu l’occasion de peaufiner le texte. La partie technique s’est avérée plus difficile que l’écriture en soi. J’ai aussi eu d’excellents retours qui m’ont énormément aidée à visualiser de manière équidistante l’ensemble du roman.

Lorsque l’éditeur m’a contacté et m’a informé dans un e-mail, je cite de mémoire : le rédacteur a dit de garder le manuscrit, il est bon, j’ai cru que ce n’était pas vrai. J’avais peur que le message disparaisse. Et pourtant, c’était vrai. À partir de ce moment-là, l’histoire de la publication et le travail éditorial (une rédaction minutieuse de leur part, le choix de la couverture, la pagination, etc.) ont commencé.

Je ne vais pas dire grand-chose sur l’histoire même des personnages, pour les curieux, un fragment est paru en avant-première dans la revue Familia. Cependant, d’autres détails seront dévoilés en leur temps.

À part ça, je suis rédactrice des deux magazines : Itaca et Timpul Bruxelles, revues culturelles très appréciées dans la diaspora. En même temps, je travaille à une collection de proses courtes, mais ce n’est pas un projet pour le futur proche, c’est plutôt une façon de garder ma forme.

Mirela Niță Sandu a urmat facultatea de Litere din București, secțiunea franceză-italiană. Este profesoară de limba română la Instituțiile Europene și vice-președinte al asociației EuropaNova Bruxelles, cadru în care promovează valorile, cultura, limba și literatura română. Este coordonatoarea cărții „Romania mea- ghid pentru micul roman de pretutindeni”, în colaborare cu alte două autoare, o inițiativă de suflet care vine în ajutorul copiilor români din diaspora să descopere istoria, geografia, tradițiile și cultura românească. A fost decorată de presedintele Klaus Johannis cu ordinul „Meritul pentru învățământ” în grad de Cavaler,de asemenea, în cadrul Galei „100 pentru Centenar” a fost premiată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni în parteneriat cu Ambasada României în Belgia, aflându-se printre cei 100 de români de succes din întreaga lume, premiați pentru activitatea lor din diaspora.