Cuvântul care își dă lumina (2)- „Eu sunt. Dar cine sunt?”

-Eu sunt. Dar cine sunt?

-Un suprateran; trăgând de albastrul etern al cosmosului alb… imaginativ și poetic.
Sunt lumea compusă în întregime și prezentată în două jumătăți – pe care alții nu le-ar observa.
Două cuvinte, îndreptându-se unul spre altul… și sufletul la mijloc.
Sunt căutătorul de sens: pentru a redescoperi ceea ce s-a șters, pentru a descoperi ceea ce este de neșters. Cu fiecare amprentă sculptată pe frontonul timpului, cu fiecare cale de zbor care curge prin venele acestui timp, cu fiecare formă, conținut, simțire, mișcare.
Forma mea e liberă de a lua forma oricărei forme fără formă…
Sunt formă turnată în lut. Naturalitatea mea lasă urme de lut în fluxul liniar al timpului.
Între pământ și stele, sunt doar un timp, un loc, un om. Micimea în vastitate. Un lut modelat care miroase a cuvânt: Cuvântul care își dă lumina. Un vas de caligrafie turnat pe hârtie. Ca un dar miraculos.
Nu am scris ultimul vers de culoarea lutului, l-am tălmăcit doar – hrănindu-i sensibilitatea.
Sunt lucruri care rămân mereu invizibile. Acolo, unde oamenii nu au căutat – sub timbrul eternității. Din pielea pământului până în scoarța timpului.
Și scriu aceste rânduri, atent rostuite, în stropi surprinzători de un albastru moale, inocent… picături care își lipesc fruntea și sărută pagina.
În cele din urmă, am învățat să deschid nasturii timpului.
Nu prin ceea ce am făcut, ci, prin ceea ce nu am făcut niciodată: să vorbesc despre lucrurile care nu vorbesc. Povești pe care le-am trăit, povești pe care le voi crea.
Cuvintele înfloresc doar în răsăritul sufletului.
Căci sufletul capătă gloria curcubeului, cu fiecare detaliu în fiecare detaliu.
Când îmbrățișez îmbrățișarea tăcerii, fiecare cuvânt își îndoaie genunchiul într-o frumusețe născută din necăutat. Iar atunci, privirea privește cu ochiul care iubește lumina: Lumina cuvântului care își dă lumina.

sursa foto: pixabay