Puncte pe hartă - povestiri despre România, pentru fiul meu

Carmen Gogolan este o româncă stabilită în Belgia (la Wépion, Namur), de aproape 30 de ani. Noi, cei de la Timpul Bruxelles, am cunoscut-o în ianuarie, la două săptămâni de la activarea platformei, când a publicat nuvela Sibiu. În prezent, Carmen este profesoară de Marketing la Haute École de la Province de Namur, și autor al volumului Puncte pe hartă.
În cadrul „Festivalului Pământuri Mitice”, a citit Jocul destinelor, o impresionantă istorisire despre viețile fetelor și ale băieților dintr-un sat românesc, un loc în care timpul părea că se scurge lin, mângâind câmpurile și dealurile, legănând casele pitite sub veșmintele nopții și cimitirul cu veșnicile-i sale cruci. Însă mesajul transmis de povestitoare nu se oprește la evocarea trecutului, căci, printre rânduri, se conturează o lume invizibilă, parte a unei umbre-suflet care intuiește și controlează soarta fiecărui personaj.

-Carmen, bună ziua! În sfârșit, am ocazia să aflu mai multe lucruri despre autoarea volumului Puncte pe hartă. Spune-mi, te rog, cum ai ajuns tu în Belgia?

-Bună, Laura! Și eu mă bucur că ne-am întâlnit. Cum am ajuns în Belgia? Cu o bursă de studiu.
M-am născut la Slatina, în 1973, unde am locuit doar câteva luni, fiindcă familia s-a mutat la Galați. Totuși, până am mers la școală, am fost crescută de bunici, la Iași. Am absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, apoi, m-am întors la Iași, să-mi completez studiile universitare, în cadrul Facultății de Științe economice. În prima vacanță de studentă, am călătorit la Paris, nu mai ieșisem niciodată din România, iar impactul cu fascinanta lume a Vestului a fost atât de puternic, încât, anul următor, când facultatea a scos la concurs câteva burse de studiu, mi-am spus că trebuie să fac absolut orice să o câștig pe-a mea. Și nu a fost deloc ușor, pentru că, pe partea francofonă, nu existau decât două locuri. Însă am reușit să-mi împlinesc visul, și în 1993, eram unul dintre studenții anului al treilea al Universității din Liège, la Administration des Affaires. Aici l-am întâlnit pe Stéphane, viitorul meu soț, iar după câteva luni, cunoscându-ne din ce în ce mai bine, și dându-mi seama că oportunitățile de a-mi construi un viitor profesional ar fi fost mai avantajoase dacă mi-aș fi terminat studiile în Belgia, am decis să nu mă mai întorc în România. Luată licența, am obținut un post de profesor de Informatică, la vremea aceea, un domeniu foarte cerut, și am început să predau clasicele cursuri. Apoi, treptat-treptat, m-am orientat spre Marketing și Afaceri economice.

-Înțeleg că pentru tine, plecarea din România nu a avut efectul unui abandon, iar adaptarea la noua viață a fost mai ușoară, pentru că ți-ai dorit să rămâi în Belgia și să-ți întemeiezi o familie; totuși, te-a încercat dorul de casă, de părinți, de bunici?

-Cum să nu?! Cred că, din plăcere sau din necesitate, orice persoană care se desprinde de meleagurile natale simte la un moment dat ruptura. E adevărat că venirea în Belgia a fost un vis, iar împlinirea lui, o mare realizare, însă un an întreg am rămas la Liège, fără să-i văd pe cei dragi. Pe-atunci, procedura consulară pentru obținerea vizelor de călătorie era destul de complicată, prețul biletului de avion, nu chiar la îndemâna unui student, iar obstacolele acestea mi-au adâncit dorul de casă. Am avut noroc cu Stéphane, care mereu încerca să-mi distragă gândurile, ajutându-mă să trec peste momentele nostalgice. De felul meu, când iau o decizie, îmi văd de drum fără să privesc în urmă, însă la 20 de ani ești prea tânăr ca să reușești să-ți controlezi emoțiile. Cu timpul, m-am obișnuit, iar când am început să muncesc, am fost primită bine de colegi și m-am adaptat aproape imediat noului mediu. În fond, aceea era viața pe care o alesesem; trebuia să merg înainte!

-De-atunci, au trecut… niște ani, iar profesoara de Economie a devenit autoarea unui volum de nuvele. Când și cum s-a înfiripat ideea acestor scrieri și reunirea lor într-o carte? Le-ai gândit în românește, apoi le-ai redat în franceză, sau invers?

-Și, și. Unele s-au născut în limba maternă, iar ca să nu le pierd firul, le-am trecut în formatul acesta pe fila virtuală, pe urmă, le-am tradus; altele au curs mai lin în franceză, însă nu a existat o ordine sau o alegere impusă. Apoi, chiar subiectele au avut importanța lor. Cred că povestirile gândite direct în franceză mi-au fost inspirate din dorința de a i le citi fiului meu; poate și pentru asta le-am scris mai ușor. Cu textele în limba română, deși bine conturate în minte, am avut ceva de furcă, fiindcă, uneori, traducerea se construia greoi. Chiar mă întrebam cum e posibil să nu-ți vină natural să lucrezi cu propriile idei, când cunoști și limba în care le-ai elaborat, și limba în care vrei să le transpui?!
Cât privește Puncte pe hartă, nu mă gândisem niciodată să public vreun volum de povestiri. Întregul proces de creație a luat avânt în mod intuitiv; scriam când simțeam că reușesc să-mi exprim în cuvinte stările, emoțiile, părerile, construind personaje, descriind locuri, evocând timpuri îndepărtate, nicidecum pentru că îmi plănuisem să strâng un anumit număr de pagini, cu o anume tematică, după un plan schițat pe hârtie. Povestirile, pur și simplu, au apărut, iar când s-au adunat, mi-am spus că e momentul să vadă lumina tiparului. Nu înainte de a asculta părerea și sfaturile fiului meu, pentru care le scrisesem inițial. Știi, Alexandru, ca orice adolescent, nu prea are răbdare să asculte sau să citească orice fel de text, însă el a fost cel care m-a inspirat să adopt formatul prozei scurte, mai ușor de parcurs, altfel, aș fi așternut pagini întregi de literatură descriptivă și aș fi creat niște personaje mai profunde. Uneori, îmi zicea: „Aici te-ai lungit fără rost; în partea aceea, detaliile nu sunt necesare!” sau „Te-ai îndepărtat de subiect, oprește-te asupra ideilor esențiale!”, iar eu, ca să nu-mi pierd cititorul, l-am ascultat. Și să știi că recomandările mi-au fost de ajutor, fiindcă atunci când am recitit forma finală, am realizat că ele nu fuseseră, pur și simplu, observații născute din comoditatea unui cititor grăbit, ci, lucruri importante care dădeau lecturii un anumit efect.

-Ajunse în punctul acesta, și fiindcă tu ești un contribuitor al revistei Timpul Bruxelles, am să te întreb ce am întrebat-o și pe Monica Tonea, fosta noastră colegă de redacție, la Festivalul Pământuri Mitice: ce înseamnă scrisul pentru tine?

-Privit din perspectiva emoțională, am considerat scrisul o terapie, fiindcă primele rânduri mi-au evadat din memorie după ce l-am pierdut pe tata, acum trei ani. Părintele meu era un excelent povestitor, unul care știa o mulțime de istorioare și care visa ca, într-o zi, să le aștearnă pe hârtie. Din păcate, nu a mai apucat. Și tot din păcate, am uitat o bună parte dintre cele care îi evocau copilăria. Un motiv să-mi spun că, dacă el nu reușise să o facă, venise rândul meu să încerc, pentru că voiam să las fiului meu o mărturie despre rădăcinile sale și despre felul în care mama lui percepuse lumea când avea cam aceeași vârstă. Dar nu numai atunci. Fenomenul în sine – că românii generației mele au crescut pe vremea comunismului, respectând o serie de reguli, obișnuiți cu restricții, valorizând viața numai din perspectiva principiilor impuse de regimul Ceaușescu – mi s-a părut un potrivit exemplu de a-l face să înțeleagă că este un copil norocos, născut într-o țară în care ființa umană nu are doar responsabilități, ci, și drepturi, pe care le exercită în mod real.
Apoi, în ciuda felului în care le-am trăit, eu îmi consider experiențele deosebite, pentru că fac parte din mine, iar azi, le pot povesti și altora. Inițial, terapia scrisului a fost un soi de metodă de a-l regăsi pe tata, pe urmă, însă, m-am adâncit în poveste, coborând și mai în profunzime, și mai aproape de rădăcini. Așa am început să caut în memorie amintiri legate de copilărie, de liceu, de primii ani în Belgia, un parcurs care a evoluat mână în mână cu scrisul: fiecare evocare mă inspira să umplu încă o pagină, și încă una…

-Ce anume te împlinește, Carmen ? La nivel profesional, la nivel uman.

-Ți-aș spune, mai întâi, ce mă împlinește la nivel uman. Ca orice părinte, viitorul copilului meu și felul în care, desprins de familie, își va trăi viața, e foarte important, de aceea, dacă modul în care l-am educat dă roade, restul micilor satisfacții vine de la sine.
Profesional, voi rămâne tot în cercul… copiilor, de data asta, oprindu-mă la studenții mei. Evoluția lor pozitivă, de la primul la ultimul an de studiu, este lăudabilă, iar asta mă bucură tare mult, fiindcă, într-o oarecare măsură, știu că și eu am contribuit la acea schimbare.
Ca autor, neavând prea multă experiență, nu pot spune decât că îmi crește sufletul când cineva, după ce îmi citește cartea, îmi zice ori cât l-a impresionat descrierea locurilor, ori că s-a regăsit în una dintre povestiri… orice reacție legată de textele mele. Știi, majoritatea sunt scrise în pandemie, o perioadă de izolare destul de sumbră, un motiv care m-a determinat și mai mult să mă rup de realitate și să călătoresc cu gândul în România. Chiar și pentru că nu mai exista posibilitatea unei călătorii fizice, în carne și oase.
Și străbătându-mi atât de intens drumurile, la un moment dat, mintea nici nu mai realiza că ridicase bariera dintre real și imaginar, făcându-mă să mă simt ca și cum chiar m-aș fi aflat acolo în poveste, retrasă într-un colț, urmărind jocul personajelor; fiindcă acestea, odată create, parcă își scriau singure destinul. Stilul meu, fiind unul descriptiv, personajele apar mai târziu, doar cu intenția de a însufleți atmosfera, însă, vezi tu, și clipele acelea au fost satisfăcătoare: un autor, asistând la evoluția propriei lumi create dintr-o amintire!

-Tonul și mărturisile tale par să dezvăluie că, în ciuda vieții și a frumoasei familii întemeiate în Belgia, România continuă să te cheme acasă. Nu știu, o fi rădăcinile? Dorul de meleagurile natale, de care cu greu ne-ar lecui ceva sau cineva…? Greșesc?

-Nu greșești. Probabil voi purta mereu în suflet dorul de casă, de România, de pământurile mele; acel glas care mă cheamă să mă întorc la origini… Tu spui „rădăcinile”, eu îl numesc „glasul pământului”, cum o intuise Rebreanu. Cert este că, de câteva ori, mi-am zis că ar fi interesant să scriu și despre Belgia. Cunosc foarte multe locuri, îmi place să călătoresc, mă folosesc de orice ocazie să văd sau să revăd orașe, însă nu e același lucru. Niște idei am, doar că nu se leagă, iar dacă nu mă simt pregătită pentru o astfel de incursiune, nu pornesc la drum. Când vorbesc despre România, mă și văd în avion, nerăbdătoare să ajung într-un oraș sau într-un sat. Oriunde. Când amintesc de Belgia, e un sentiment diferit. La fel de plăcut, dar nu așa intens. Deocamdată… Până atunci, continui să promovez imaginea pământurilor mele. Nu numai prin intermediul scrisului. De ceva timp, sunt voluntar la RePatriot Turism, un proiect prin care orice român din Diasporă își poate aduce aportul la încurajarea turismului național, vorbind, recomandând sau îndemnându-i pe cei din străinătate să ne viziteze țara. Și dacă fiecare ar convinge măcar o familie să pornească în vacanță spre România, numărul turiștilor ar atinge câteva milioane.

-Știu că publicarea volumului tău are ea însăși o poveste, legată de câștigarea unui premiu. Un excelent impuls pentru alte proiecte scriitoricești!

-Da, povestea a existat. Fac parte din cenaclul „Prietenii artelor”, un grup de artiști cu care mă întâlnesc periodic la Andenne, să ne citim lucrările și le discutăm între noi. Nu suntem doar autori de texte, ci și sculptori, pictori; dintre cei mai cunoscuți, i-aș aminti pe Ovidiu Gligu, poet și prozator, pe artistul Florin Ambrozie…
Anul acesta, la o întâlnire cu „Prietenii artelor”, Ovidiu mi-a spus că editura Rafet organiza o nouă ediție a Concursului Internațional de creație literară „Titel Constantinescu”, o oportunitate de care ar fi trebuit să profit. Asta am și făcut. Am trimis manuscrisul, iar pe 28 august, am fost anunțată că nuvelele mele ar fi câștigat premiul cel mare: publicarea lor gratuită într-un volum! O deosebită satisfacție, văzând că juriul a fost alcătuit din membri ai Uniunii Scriitorilor Români.
În privința proiectelor, nu spun nici că există, nici că lipsesc deocamdată, ci, doar că la cele strict scriitoricești nu m-am gândit încă. Dar mi-ar plăcea să găsesc o posibilitate prin care să îmbin pasiunea pentru călătorii, cu lecturarea textelor. Să aleg, de exemplu, niște locații, și să organizez întâlniri cu publicul, prezentând instantanee în timp ce citesc. Soțul meu este fotograf, iar din arhiva lui aș avea ce să selectez pentru a îmbina cuvântul rostit, cu imaginea surprinsă de obiectiv. Am făcut deja o primă încercare la Casa Arthis, unde, în timp ce citeam o povestire despre București, erau proiectate și câteva fotografii. Un extraordinar efect!