Reflecții disparate de tratat pe scurt

Conștientizarea că nu există un sistem exhaustiv bine argumentat și împământenit în conștiința noastră care să demonstreze că este posibil să controlezi evenimentele ne incapacitează adeseori. Ce să facem cu evenimentele inoportune, ivite când ne așteptăm mai puțin? Ne punem de-a curmezișul lor? Sau nu facem nimic? Le lăsăm să curgă, neliniar, oricum tind să nu ne întrebe ce dorim, continuându-și neabătute drumul în zig-zag? Încercăm să opunem rezistență senzației că năvălesc fără puterea de a le pune opreliști? Permitem neputinței să ne paralizeze orice reacție? Dar când toate astea privesc un grup de oameni la un loc, nu doar unul singur? Sau măcar doi?

Intersectarea ansamblului de emoții a două persoane total diferite nu este întotdeauna un punct culminant în viața lor. Chiar dacă aceste persoane trăiesc cu convingerea că nimic nu îi poate separa și că ceea ce experimentează pe plan emoțional este deasupra trăirilor mărunte ale celorlalți. Nici adversitățile lumii, nici intrevențiile divine, nici chiar propriile experiențe care au contribuit îndelungat la formarea caracterului fiecăruia din ei nu le dă dreptul să se considere invincibili. Aroganța lor poate fi iritantă pentru mulți, discutabilă pentru unii și inoportună pentru un alt procent. Poate fi, în cel mai bun caz, doar un punct de pornire, cutremurător (pentru cei implicați) doar din cauza ineditului strecurat în ecuație. Nicidecum apogeul.

Este schimbarea singura lege universală? O analiză mai viguroasă demonstrează curioșilor că materia nu este una statică. Totul se schimbă în jur. Senzațiile, sentimentele, oamenii, perspectivele, chiar și obiectele, toate sunt nestatornice. Cu toate astea, dacă acordăm atenția cuvenită, descoperim că schimbarea rămâne aceeași. Fenomenul în sine se prezintă în fața ochilor cu acea imuabilitate specifică. Dar neclintirea schimbării induce neliniște de cele mai multe ori. Constatarea c-ar fi incotrolabilă poate crea accese de panică indivizilor expuși senzației că dețin controlul. Uneori vântul își schimbă direcția în ciuda măsurătorilor și previziunilor experților. Există întotdeauna devierea care dictează parcursul. În aceste condiții n-ai prea multe opțiuni. Te adaptezi sau opui rezistență. Să te lași în bătaia vântului, așa cum sugerează dictonul, nu este decât o măsură temporară disperată. Hit the power button, dar cam atât. Nu poți tărăgăna la nesfârșit. Odată și-odată tot trebuie să repornești sistemul înțepenit. Și nu remodelezi vântul, te modifici pe tine, la nivel structural, ești singura modulație care necesită transformare. 

Se spune că singurătatea este un concept nedigerabil pentru mulți. Dacă nu avem aplecare spirituală, ne destabilizează și ne roade. Să fii singur nu înseamnă neaparat să trăiești izolat. Singurătatea e cu atât mai apăsătoare când trăiești singur printre oameni și devine, în cele din urmă, un supliciu. Uneori sfârșești în această ipostază pentru că ești un inadaptat, cu resorturi sufletești complicate, decât să le dezlânezi, mai bine te adăpostești în umbra vieții și privești întrebător agitația lumii. Alteori ești condamnat la singurătate atunci când ceva se rupe în tine. Poate o desprindere, o îndepărtare. Despărțirea drumurilor sau poate doar o pauză. Rămâi printre oameni, e cel mai ostoitor în acel moment, deși participând pasiv, asiști la manifestările lor, forfota te mai hrănește un pic. Oricum ar fi, statutul nu te complimentează, dimpotrivă, pune lucrurile în perspectivă dându-ți ocazia să analizezi fiecare pas adâncit în solitudine. Alteori este un dar divin.

În ciuda a ceea ce încercăm să susținem de milenii, se pare că monogamia nu face parte din codul nostru genetic. Facem un pact cu noi înșine adeseori, ne dărium jurăminte pe care mulți dintre noi le uităm ulterior – număr les divorcés pe degetele de la mâini și nu-mi mai ajung – și totuși există și un grup restrâns de indivizi cărora nu li se scurge prin artere noțiunea de trădare. Nu pot coexista cu gândul infam de a-și înșela partenerul. Structural vorbind, sunt construiți să reziste la tentații. Să fii monogam într-o lume în care s-a stabilit de la începuturi că există atât prădători, cât și pradă, este cvazi imposibil. Dar unde intervine trădarea? E suficient să-ți treacă prin minte sau fapta contează mai mult? N-om fi noi monogami prin definiție, dar avem liberul arbitru de a acționa conform principiilor noastre. Când ni le încălcăm, atunci intervine adevărata dramă. 

Poți mirosi o victimă de la distanță. E ceva în atitudinea ei care denotă submisiune. Umerii gârboviți, aerul derutat, anxietatea , tendința de a se grăbi să-ți facă pe plac, privirile furtive înspre prima ieșire din cale… Flerul îți spune, fără nicio tăgadă, în condițiile în care îți ai emoțiile sub control, că ai toate șansele să te folosești de mâna ta forte. O faci sau nu? Putem acuza un om că-i lipsit de conștiință fiindcă se folosește de elementele emise de interlocutor pentru a aduce discuția în favoarea lui? Dar ce te faci când încerci să vânezi o fiară? Poți s-o încolțești? Ce sentiment se desprinde din colosala ta încercare de a domina ceea ce nu poate fi restrâns nici cu forța, nici cu vorbe bune, nici cu ocolișuri bine ticluite? 

Monica Tonea s-a născut în Constanța. A studiat filologia la liceul „George Călinescu” din Constanța; este licențiată a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie din Timișoara, cu specializarea în Jurnalistică și Științele Comunicării. Din 2001 este stabilită în Belgia. A publicat de-a lungul timpului articole și texte literare în Bel-Esprit, Literomania, Revista de Povestiri, Liternautica, Itaca Dublin și pe blogurile Adevărul. Este editor la revistele Timpul Bruxelles și Itaca Dublin. A debutat editorial cu volumul de povestiri Piatră de hotar, editura Libris (Creator), 2019, iar în aprilie 2021 a publicat la editura Casa de pariuri literare primul său roman, Pasagerii.