Ultimul cartuș se trage întotdeauna cu mâinile curate

motto: Viața curge și ne duce cu ea, iar visele, de multe ori, se strecoară prin cele mai tainice sinapse ale sufletului, neașteptatul neîntâmplat luându-ne pe nepregătite… Atât de dulce și de tandră poate fi viața cu noi, uneori.

Spune-ți ce-ți trebuie, călătorule!
Drumeț al capătului de început și-al celui de sfârșit, nenăscut devenit netrăit, prins în pânza de păianjen a vieții, spune-ți ce crezi că poate să-ți desfacă baierile inimii, dându-ți motive să exiști prin tine și să luminezi prin alții!
Din chimirul propriei ființe, tot ce porți cu tine s-ar răscula, dacă nu i-ar fi teamă că te-ar distruge; mâinile și ochii sufletului te-ar judeca, dacă n-ar ști că, lăuntric, izvorul vieții și al morții încă mai poate să șoptească dragostea.
În drumul său implacabil, timpul nu alege, nici nu pune deoparte; doar arde constant tot ce seul cunoașterii de sine este în stare să ne alimenteze trăirile – cearcăne ale vieții, semne de bună purtare în fața sfârșitului ce va să vină.

Fericirea e o stare de împlinire, de binele pe care-l sădești, de capacitatea de a fi om, de bucuria cu care împarți dreptatea efemeră, de gândul bun și de zâmbetul sincer pe care-l oferi.
Fericirea stă în puterea minții și în bogăția sufletului, are culoare, miros și bucăți de Dumnezeire; fericirea vine cu fiecare respirație, împărtășind bucuria vieții, pas după pas.
Amintirile nu putrezesc; doar curg doruri părute, de mult, apuse. Un perpetuu glisando între fațetele trecutului, căpătând lumina fiecărui altfel de prezent, consumat pe altarul trecerii tale prin timp. Când nu mai ești, poveștile devin legende ale toamnei; când nu mai vrei să fii, nimic din ceea ce s-ar fi spus nu mai contează.
Ultimul cartuș se trage întotdeauna cu mâinile curate; ultima suflare se trăiește mereu cu sufletul plin de viața care mustește de noi toți… un albastru infinit (ne)mărginește săratul mării din ochii tăi.

Îţi mai aduci aminte cum ascultai, odată, posturi străine de radio cu muzică bună, în miez de noapte, chit că erau bruiate de „paraziţi”?
Nu-i aşa că tânjeşti după acel sentiment de evadare? Nu-i așa că iubești muzica vieţii care pare, de fiecare dată, mai plină de paraziţii strânşi în inimă?
Nu e o simplă similitudine, ci, mai degrabă, o chemare la arme, o răscolitoare eliberare din cotidianul ce ne frustrează de ceea ce avem mai de preţ: visele transformate în simple pliante de vacanţă, unde, inevitabil, nu am reuşit să ajungem vreodată!
Visele au mereu un dor, o promisiune ce caută calea fericirii. Metronomul inimii își pulsează cadența, bioritmul existenței trasează culoare de energii peste care ne petrece… Ador așteptările făgăduite, pornite din adâncul ființei!
Prin ele, aștern, apoi, praf stelar pe buzele femeii și țin delicat buchetul cu albăstrele, sperând să mă salveze la primele acorduri, atunci când așteptarea va țipa tumultul vieții din noi.

Ar trebui ca fiecare să vrem să citim în celălalt ce am ajuns noi înşine, să nu privim strâmb în lumina sorții, nici să nu ne vedem mai frumoşi decât suntem în oglinzile proprii…
Putem, ştiu bine, să ducem la piept parfumul vieţii în 2, tot ceea ce se ţese între noi fiind doar perdele de lumină – perfecte pentru a dezerta din cenuşiul zilnic, gata să decanteze neghina sufletelor noastre. Pentru că, pe altarul iubirii nu se face barbecue.
În fiecare decizie luată, ne pierdem puțin din independență, ne îngustăm căile posibile, încărcând timpul cu noi cauze, sub drapelul cărora ne străduim să rămânem aceleași ființe unice, care nu se vor înregimentate…

sursa foto: Timpul Bruxelles – imagine editată de Daniel.M