Ana Toma & Camelia Toma. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

„Vine vremea când contează nu cine pe cine a născut, ci care dintre noi judecă mai bine. Vârsta și statutul familial rămân niște date oficiale de identificare, nu și de revendicare a dreptului la cuvânt.” Toma & Toma / TNT / Tomele („fragede”, vorba poetului)

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

• Dragile noastre, sunteți unul dintre cele mai cunoscute și apreciate tandemuri din sectorul cărții, lucrând împreună pe mai multe paliere, de la comunicare și pr și până la gestionarea multor elemente ce țin de editură. Cum a început colaborarea voastră?

Pe cale naturală, de pe vremea când eram… mai mici, secolul XX. Avem răbdare să ne descoperim, să ne „citim” – inclusiv notele explicative și addenda. Suntem „sora cea mică” și „sora cea mare”.

Primele noastre colaborări pe tema „năravurilor” artistice pot fi numite acorduri de coaliție – fără tensiuni interne, dar cu rezistență la opoziții colaterale; fără dezbateri referitoare la bogăția exclusiv spirituală pe care o pot aduce specializările noastre formale sau autodidacte în activități și produse culturale de nișă.

Secolul XXI. Se deschid granițele între cine și ce face pentru punerea în scenă a unor piese de teatru. Spectacolele trupelor de teatru Corint și anOnimus poartă marca Toma & Toma. Din acest moment începem să ne confundăm, inclusiv în ce privește amintirile din copilărie (!). Nu mai contează autoarea ideii, ci validarea încrucișată a unor lucrări colective și reacțiile de orice fel ale publicului.

• Vă vedem mereu împreună la marile târguri de carte, amenajând standul, pregătind evenimente și lansări, discutând. Cum vă împărțiți rolurile?

Distribuția se face în funcție de situație. Depinde cine e la „butoane”. Oricare dintre noi primește rolul pe care îl poate juca: de la protagonist, la personaj episodic; de la director de scenă, la recuzitor. Orice detaliu pragmatic și estetic contează. Standul Casei de Editură Max Blecher e gândit ca o expoziție, nu ca o simplă expunere; instalațiile TOMAGRAPH aruncă umbre mai pronunțate odată ce sunt parafate bilateral.

Contribuția fiecăreia la anumite întreprinderi editoriale komartiniene este implicită – de exemplu, „Poesis internațional” este supervizat de ambele Tome. Pentru cel mai mărunt semn grafic tipărit eronat (în ciuda vigilenței), ținem împreună un moment de reculegere. Tot laolaltă ne bucurăm când sertarele Daravere sunt scotocite cu aplomb.

Diversele scenarii includ preluări tacite de poveri și replici de tipul „Dacă și numai dacă nu ți se pare prea complicat/obositor/agasant…” sau „Mulțumesc că m-ai lăsat să te ajut!”, dar și „Măcar acum știm. Încercăm să facem mai bine data viitoare.”

De câțiva ani ne însoțește și câte o mână de oameni buni care ne îngăduie (și potențează) voluntar exigențele, așa că avem toate motivele să nu dezamăgim.

• Se întâmplă să mai asculte și părinții de copii în colaborări sau e doar invers? Care au fost cele mai mari provocări ale colaborărilor voastre?

Vine vremea când contează nu cine pe cine a născut, ci care dintre noi judecă mai bine. Vârsta și statutul familial rămân niște date oficiale de identificare, nu și de revendicare a dreptului la cuvânt. În cazul nostru, contorul de vârstă nu (mai) funcționează de mult. În ciuda aparențelor – „A’ dracului sunteți amândouă!” – știm să (ne) ascultăm, să ne contrazicem, să negociem. Iar legenda spune că una dintre Tome e recunoscută de câțiva ani buni după supranumele dat de cealaltă Toma: „Mama mea geamănă.”

Provocări constante: distanțele și absența unei mașini a timpului. Pe parcurs mai apar și defecțiuni ale „instalației” umane. Totuși, foarte rar se întâmplă să nu fim în același punct când apare ceva esențial în viața noastră.

Provocări inevitabile (mai mult sau mai puțin) asumate: iureșul birocratic și imposibilități pecuniare. Când dosarul de decont este de X ori mai stufos decât produsul cultural în sine, când contribuțiile financiare proprii devin covârșitoare, când compromisul începe să semene a sacrificiu, mâhnirile se transformă în eroziuni. În aceste cazuri, intervenim cu un super chit de cuțit marcă proprie, în așa fel încât să continuăm doar puțin șifonate, nu întru totul ciobite.

Apropo de tandemuri: într-un fel, da, stăm una în spatele celeilalte, „pedalând” în aceeași direcție și, pe cât posibil, în același ritm. Interdependență? Evident. Dar și independență.  Se zice că tandemul Toma & Toma e prevăzut cu elice.