Cătălina Balan: „Poezia ca o continuă revelație în „Vene și artere” de Radmila Popovici”

Vene și artere  este un volum de poeme care deschid poarta spre o realitate complexă unde autoarea, Radmila Popovici, (re)construiește evenimente, trăiri și emoții, transformându-le într-un act poetic. Când versurile se intensifică, atunci tensiunea din interior se revarsă prin cuvinte, formând imagini care devin instrumente prin care poemul este creat:„greutățile cad/ ca pietrele/ sub ele sufletul/ tace chitic/ te dai de-a/ rostogolul/ ca să-și mai/ ia aer[…]”(mereu noi). Suferința, nostalgia, dorul, toate sunt vâzdoage și ceară pentru că „timpului nu-i pasă ce/ deapănă atâta timp cât/ are materie primă[…]”. În același timp, confesiunile dominate de sinceritate și hipersensibilitate intră în Vene și artere, se instalează acolo în interior, poezia curge prin ea însăși și ajunge la cititor, infectându-l cu multiple texte care îi alimentează inima și îl trezește într-o lume, unde, fiind la început Pe cont propriu: „unii se nasc/ să dea sentimente/ alții lasă oseminte[…]” sau „poate viața se va descurca/ pe cont propriu[…]”, înțelegi într-un final că viața nu este doar despre tine și propriile emoții, ci este împletită cu emoțiile celorlalți, iar transferul este inevitabil, el se produce natural, subtil și în tăcere, transformând pas cu pas realitatea în care trăim cu toții. „O mișcare milimetrică/ greșită și cioburile/ se răzbună”(lacrimi și sânge). În acest context, poezia devine o continuă revelație și conştientizare a lucrurilor care se prăbușesc în fața noastră, se produce o dezumanizare pe care poeta o observă, o descrie, o (re)trăiește aproape cu fiecare vers scris în grupajul de texte Hienele Fug.

            În poezia Radmilei Popovici pătrunzi în ninsori ambundente, tulburătoare, apoi se instalează liniștea și o asculți cum cântă, vers cu vers, până adormi. Și adormind, visul lirico-oniric este o eliberare emoțională, din micro-cosmosul sufletului transcende spre macro-cosmosul poetic, asemenea unui personaj, care se conturează, ca o umbră căutând adăpost într-o filă de poezie „fragilitatea e irezistibilă” iar „literele mele ning/ ascultă”(ning). Poezia supravețuiește, poemul tresar îi oferă autoarei curajul să devină o învingătoare „voi privi înainte voi avea/ acea privire care convinge vânturile să nu le permită morilor să moară[…]”. În aceste momente, prin vene și artere se produce acea conexiune puternică cu lumea de afară, toiul nopții, când rămâi singur cu gândurile ele te atacă, amețești de parcă te-ai îmbăta „în viață/ e ca la război/ cine nu renaște/ nu cunoaște/ prețul sângelui/ gustul dulceag/ al primei guri de țărână/ în moarte/ e ca la anti-/alegeri fiecare candidat/speră să fie votat/altcineva”(între).

            Citind Vene și artere, am simțit cum intru într-o stare meditativă, recuperând amintiri demult uitate. Poezia Radmilei Popovici este o poveste scrisă în versuri. O poveste despre noi. O poveste despre destin. O poveste despre viață și moarte. O poveste realistă cu note onirice. Poezia supravețuiește hipertensiunii emoționale, având pe umerii săi misiunea de a trece dincolo de stările trăite pentru a pătrunde profund în societate „poezia e/ o umbrelă/ prin care/trec/și ploaia /și pietrele/dar ea/ rămâne/întreagă”(umbrelă)  și a ajunge la cititori prin vene și artere direct în inimă.