Cătălina Balan: „Timpul nu există, el se imprimă în pereții din cameră. Cronică la cartea „O cameră fără prize” de Savu Popa”

Undeva, într-o carte, există O cameră fără prize în care autorul, Savu Popa, își desfășoară activitatea literară „[…] În camera de la etajul 5 nu există, nu a existat vreun ceas”( Și sunt doar un chiriaș). Timpul nu există, el se imprimă în pereții din cameră, iar autorul aruncă „[…] la coș întruna foi mototolite”( Și sunt doar un chiriaș). Poetul, nu doar este un chiriaș în propria cameră, dar, în același timp, un explorator al realității în care trăiește, cu fiecare literă scrisă „[…] aud hârtia/trosnind precum lemnul/ din care a ieșit” În cameră se încălzește, devine sufocant pentru că „Poezia,/ Un buton/De dat/Realitatea/La maximum.” activează în conștiința omului copilăria, cea mai importantă etapă din viața fiecăruia dintre noi, acolo, în amintirile îndepărtate „Copilul din mine/Îmi redesenează/Zilnic/ Inima.” O inimă scriind, înțelege că suntem cu toții trecători, doar în vise mai prindem un strop de eternitate „Visele,/ Atacuri de panică/Ale imaginației” cauți liniștea, sentimentele se amestecă între ele și apare frica de necunoscut „Frica ta,/ O tablă de șah,/ Nu știi care va fi următoarea mutare.” Realitatea luptă cu visele, visele cu fricile, deodată îți îndrepți privirea în sus și observi„Cerul atât de aproape/De pământ,/ Încât îi pot auzi/Respirația.” Abia atunci, poetul întâlnește liniștea pe care o combină cu scrisul „Atâta liniște/În mine,/Sângele/ Se poate apuca/Să-și scrie/ Memoriile.”

În curând, memoriile poetului, Savu Popa, spulberă liniștea și o transformă în ruine, în camera fără prize, stările emoționale își modifică conținutul, din ruine (re)naște ca pasărea phoenix parfumul singurătății: „[…]Senzația de amețeală, greața, nasul înfundat,/mestecam în gol,palmele uscate, /știam că nimic nu va fi la fel,/ochii, albul lor care inundă/o cameră fără prize, singurătatea.” (Din ape înghețate de spaime). Așa au luat naștere textele din grupajul Singurătatea are parfumul unei plante carnivore. Totuși, într-un final, poetul înțelege că tensiunea emoțională crește, iar în cameră oxigenul se încălzește și „E timpul să fac ceva/măcăr un gest de sprijin/ să ies din această stare agitată/ ca dintr-o cameră/ în care oxigenul frige,[…]”(Oxigenul frige). Autorul își îndreaptă atenția spre prietenii, dragoste, poezii, poeți, scris, doar noi alegem cu cine să fim, e un fel de puls la nivelul inimii pe care îl simți, un destin și un drum împreună, pentru o perioadă de timp pentru că „Unii dintre noi/Rămân ca semne de carte/La o anumită perioadă/ Din viața celorlalți,/ Alții sunt/ Ca o îndoire de colțuri/ La anumite perioade/ Din viața celorlalți”(Semne de carte) în acest caz, fiecare om pe care îl întâlnim în viață, este asemenea unui capitol din carte, scris într-un interval de timp. Într-o anumită perioadă. E un fel de radiografie. Așa se construiește istoria: „Să se știe câtă suprafață ocupă trecutul/ și, mai ales, cât gol există.”(O radiografie).

Cartea „O camera fără prize” este o invitație în lumea poeziei. O lume complexă, unde vocile poetului răsună ca un ecou, iar cuvintele lui sunt îmbibate de pereții camerii. Camera este vie, respiră, trăiește, scrie… acolo există Mașina de cusut sufletele, iar sufletul se vindecă prin cuvânt „Poezia funcționează/ ca o perfuzie,/Când sunt deshidratat/ De la atâta realitate.”