Elena Popescu: „Confesiuni”

Când am văzut postarea despre spectacolul „Scrisori către mama și tata”, știam că o să fie unul plin de emoții pentru mine, de asta am decis să vin singură la teatru.

Spectacolul scris de Dumitru Crudu, regizat de Alina Țurcanu, plasat în scenă la Teatrul Guguţă, din primele secunde m-a lăsat cu un nod în gât, urmat de multe lacrimi. M-am recunoscut în fiecare moment și frază rostită de artiștii care au jucat perfect rolul copiilor „uitați” acasă de părinții plecați peste hotare. Pe durata spectacolului, am simțit un amalgam de emoții: și supărare, și dor, și suferință, și dragoste, și durere, și, într-un final, resemnare.

Piesa a fost peste așteptările mele și cu siguranță așa a fost  și pentru cei prezenți în sala teatrului. Sincere mulțumiri regizorului și actorilor care au reușit să atingă un subiect atât de sensibil și de dramatic al societății noastre. Un subiect despre care se vorbește atât de puțin, ori se vorbește în șoaptă, pentru a nu crea impresia că ești un om slab. Or, așa am fost învățați de mici, să fim puternici și să nu ne arătăm slăbiciunile și emoțiile față de cei din jur.

Vreau din tot sufletul ca acest spectacol să fie văzut de cât mai multă lume. Sper să fie pus pe peliculă și difuzat la televiziune, sper să fie distribuit pe toate rețelele de socializare, deoarece, cred, că impactul lui ar fi unul major asupra părinților care planifică să plece peste hotarele țării, lăsând copiii în grija rudelor și asupra părinților care sunt plecați peste hotare, iar copiii lor îi așteaptă acasă.

După cum spuneam, am retrăit cele petrecute pe scena teatrului deoarece părinții mei au plecat peste hotarele țării și ne-au lăsat în grija bunicilor când eram mult prea mici. Eu aveam 6 ani, sora mai mare 12 ani, iar sora mai mică 9 luni.

Eram prea mici ca să înțelegem că, de fapt, plecarea părinților a însemnat sfârșitul copilăriei noastre. La un moment dat, ne-am trezit trei fetițe atât de mature, impuse să ne descurcăm absolut singure în orice situație. Am conștientizat mai târziu că nu vârsta ne-a maturizat, ci responsabilitățile pe care le-am avut. Am fost lipsite de îmbrățișările părinților, de afecțiunea și protecția lor, de statul până seara târziu la povești cu tata și de mâncarea mult prea gustoasă făcută de mama.

Aproape că ne-am crescut și educat una pe alta, iar mângâierea părinților o simțeam marțea, seara, o dată în lună, când venea mașina în centrul satului, cu colete de peste hotare. Eram foarte bucuroase să vedem atâtea lucruri frumoase trimise de părinți, iar părinții se bucurau la rândul lor când ne vedeau cu zâmbetul pe față.

Drama noastră ca și a altor zeci de mii de copii se citea liber pe față dacă eram întrebate: „-când vine mama și tata acasă? –Poate la vară”.

Sunt sigură că dorul de casă și de noi îi măcina și pe ei, dar probabil că nu a fost suficient de mare ca să-i facă să revină acasă până la zi. Și așa au trecut 21 de ani din viața lor petrecuți peste hotare, departe de copii și cei dragi. Au trecut 21 de ani din viața noastră și eu pot număra pe degete evenimentele și sărbătorile la care mama și tata au fost prezenți alături de noi.

Timpul a trecut, noi am crescut și i-am iertat, dar golul pe care-l simțim în suflet nu o să ni-l mai umple nimeni.

Ne-am obișnuit să trăim la distanță iar acum când ne întîlnim, nu mai știm cum să ne comportăm unii cu alții, iar uneori nici măcar nu avem ce ne spune. Relația noastră părinte-copil a devenit în timp destul de rece, cu părere de rău. Indiferent de cele petrecute, ne iubim și respectăm părinții.

În final, pot spune cu siguranță, noi niciodată nu o să ne lăsăm copiii.