Evoluția croșetatului. De la broderie la artă modernă

Pentru a introduce cititorul în studiul nostru, vom explica mai întâi ce înseamnă a croșeta.

A croșeta înseamnă procesul de a confecționa stofă cu un fir și o croșetă în linie dreaptă, adică plat  sau în cerc. Croșetatul este o tehnică ancestrală născocită de om și derivată din alte tehnici mai vechi, de a lucra cu firul. Dat fiind că firele naturale sunt ușor perisabile și ușor degradabile, acestea nu s-au putut păstra, și deci, nu s-a putut nici elucida secretul apariției lor. Pe de altă parte, săpăturile arheologice au început să fie realizate destul de târziu. De aceea este cu neputință să spunem cu exactitate când și unde a apărut țesutul sau croșetatul. Descoperirile arheologice totuși ne permit să reconstituim unele procese de evoluție a meșteșugului textil. Arheologii moldoveni, spre exemplu, au descoperit o serie de fusaiole și chiar bucăți de pânză, datate cu sec. X-XII, care sunt o mărturie a procesului de prelucrare a firelor prin utilizarea furcii și fusului.

Din necesitate omul a folosit mai întâi crengi și tulpini de plante, pentru a transporta anumite lucruri, apoi le-a răsucit în mâini pentru a scoate din acestea fibrele. Abia mai târziu a folosit și anumite unelte pentru obținerea a ceea ce numim astăzi fir. Primele fire au fost scurte, treptat procesul a evoluat folosindu-se diferite scule special concepute pentru manipularea materiei prime până s-a ajuns la obținerea firelor. Cele mai principale dintre aceste scule, odată inventate, s-au transmis de la o generație la alta încât unele au ajuns până în zilele noastre și sunt expuse în muzeele de specialitate ale mai multor popoare. Mulți dintre noi își amintesc de darac, furcă și fusul de tors, rășchitor (sau risipitor), numit vârtelniță în Republica Moldova și România, sau dévidoir în Franța.

Unealta folosită în procesul croșetatului.

În colecțiile muzeelor de arheologie sau de etnografie de peste tot în lume sunt expuse numeroase tipuri de cârlige utilizate de către om. La fel ca și toate lucrurile, croșeta a evoluat. Dacă la începuturi cârligul european era confecționat din os, fildeș sau corn de ren, treptat materialul de bază a fost lărgit, utilizându-se aluminiul, lemnul și plasticul, neafectând prea mult aspectul lui, cu mâner sau fără, ca în cele din urmă să-l doteze și cu o glugă de protecție, aplicată pe cârligul propriu-zis. Majoritatea cârligelor se aseamănă între ele, dar există două cu un anumit specific. Unul zis tunisian sau afgan, care este lung cât o andrea de tricotat și care este dotat cu un nasture la capăt. Astăzi el a evoluat, existând o variantă cu cârlig la ambele capete, iar în Statele Unite există o altă variantă circulară și flexibilă. Cel de-al doilea, este cârligul de frivolite, care are mânerul mai lung și vârful mai subțire decât restul corpului.

 Termenul croșetă provine de la subst. crochet din franceză, care se pronunță croșe și înseamnă cârlig. Acesta a fost împrumutat de mai multe limbi de pe glob, care denumesc, la fel, fie unealta, fie tehnica de lucru (engleză, corsicană, creolă, spaniolă, portugheză…), altele au împrumutat doar rădăcina. În limba română se ortografiază croșetă- iar acțiunea se numește a croșeta; în rusă se spune вязание кручком, în germană zum häkeln. În România și în Republica Moldova se recurge la mai mulți termeni pentru a numi unealta: cârlig, cârligel, acușor, croșetă sau igliță. În satele de pe Nistru i se mai spune sidelcă din rusă сидети ce înseamnă a ședea. Dacă răsfoim dicționarele cele mai vechi ale limbii române, pe care le-am putut identifica, constatăm următorul lucru. În prima ediție a Dicționarului universal al limbii române, din anul 1896, alcătuit de Lazăr Șăineanu, atestăm termenul croșet, ca substantiv neutru, sinonim cu igliță; verbul a croșeta, cu sensul de a împleti cu iglița, iar pentru igliță se dă următoarele definiții: 1. ac subțire și lung cu care se lucrează la ciorapi sau se croșetează; 2.andrea de făcut plasă, (din slavonă igla– ac). Anume plasele de pescuit și de vânătoare au fost printre primele articole lucrate cu croșeta.

În Enciclopedia română, publicată din însărcinarea și sub auspiciile Asociației pentru literatura română și cultura poporului român, semnată de dr. C. Diaconovich, tomul II , Editura și tiparul W. Krafft, Sibiu 1900, referințele pentru croșetă și croșetare lipsesc.

Acești termeni îi atestăm mai târziu la August Scriban, în Dicționarul limbii românești, Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaisme, neologisme, provincialisme, Iași,1939. Spre deosebire de Dicționarul citat mai sus, aici întâlnim și termenul acușor, cu același sens, adică sinonime cu primele.

Aceste cuvinte circulă în vorbire și astăzi cu aceeași valoare. 

În ultimii ani s-au făcut mai multe încercări de a se scrie o istorie a croșetării ca tehnică aparte de a produce textile. Au fost publicate mai multe lucrări în acest sens, unele tratând separat croșetarea, altele intercalând-o cu alte tehnici-surori, ce folosesc firul. Printre acestea menționăm History of Crochet, semnată de K. Perry, apărută în 2005; History of Lace Dover Knitting, Crochet, Tatting, Lace, semnată de Burry Palliser, 2012.

 În 2016 a apărut la Bordeaux, în Franța, lucrarea L’ homme et les mailles: histoire critique des mailles textiles: filets, reseaux, tricots, crochet, semnată de Marguerite Cagneux- Granade.

Lecturând-o observăm că este o istorie critică care sintetizează cercetările precedente, dar contribuie și cu propriile analize și ipoteze cu privire la apariția și dezvoltarea acestei practici. Studiind minuțios puținele piese fragmentare sau bucăți de textile pe care le-a identificat în diferite muzee ale lumii, Marguerite Cagneux-Granade, ținând cont de felul de a lucra cu firele, propune o clasificare incipientă a textilelor în două categorii: cele cu fireleîncrucișate (les entrecroisements), care includ corzile, firele încrucișate sau înnodate, și a doua categorie- cele împletite (les entrelacements), care cuprind tricotatul și croșetatul, tehnici ce folosesc un singur fir, de lungime nedeterminată în prealabil, lucrându-l pe el însuși. Altfel spus, firele din prima categorie se împletesc sau se înnoadă între ele, fiind două sau mai multe la număr; în cea de a doua –un singur fir cu care se lucrează, se împletește în aer pe el însuși. Așadar, cu un singur fir se croșetează și se tricotează. 

Originea geografică exactă a croșetării nu este clară. Se sugerează că ar fi putut evolua din practicile meșteșugărești tradiționale în locuri precum America de Sud, Orientul Mijlociu, Persia sau China, că a derivat din formele arhaice ale cusutului și brodatului, părăsind tamburul și pânza pe care se lucra și împletindu-se în bucle pe el însăși, bineînțeles manipulându-l cu ajutorul cârligului.

Aceste două tehnici, deseori, sunt prezentate alături, asociate și confundate cu ușurință una cu alta, deși tricotatul este mai vechi și este diferit. În procesul de tricotare se folosesc două andrele, pe când în croșetare, croșeta este unica andrea cu cârlig la un capăt, cu care se lucrează. De tricotat este mai simplu, tehnica de lucru sprijinindu-se doar pe două feluri de ochiuri: pe față și pe dos, pe când croșeta ne permite o largă varietate de ochiuri: de lanț, alunecat, picioruș scurt, o serie de bride și piciorușe, picoul…Când tricotezi și pierzi o andrea ochiurile se desfac cu rapiditate. Cu croșeta însă, nu se întâmplă acest lucru, fiindcă se lucrează cu un singur ochi. Din aceste explicații simple, reținem că elementul principal de lucru, pentru ambele tehnici este ochiul.

După Margueritte Cagnieux-Granade cele mai vechi documente scrise cu privire la tehnica croșetatului în Franța datează cu sec. al XVIII-lea. Astfel, broderul de la curtea lui Ludovic al XV-lea, C.G. de Saint-Aubin, scria în 1770 în manualul său întitulat Broderie en chainette et au tambour, că această specialitate a orașului Beauvais, a venit acum zece ani din China. Anume acest fel de broderie pe tambur este cel mai apropiat strămoș al croșetei. Mai târziu, în 1812 apare la Londra a autobiografie, semnată de ElizabethGant, în care autoarea menționează despre knitting, knotting și netting.  Ultimul dintre acești termeni – netting se referea la plasa care se lucra cu croșeta. Acestea sunt primele scrieri cu referință la croșetat.

În aceeași lucrare, menționată mai sus, cercetătoarea franceză citează autorii V. Leblanc și Preaux-Caltot, care într-o publicație din anul 1830, atribuie această invenție bărbaților izolați, care să nu piardă timpul, au imaginat să se servească de un cui, pe care l-au curbat la vârf, apoi de o mică croșetă, de au putut tricota mănuși cu un deget. De aici reținem nu numai o vagă cronologie a evoluției acestei meserii, ci, mai ales faptul, că tricotatul și croșetatul au fost mai întâi ocupații bărbătești. Iar stereotipul că acestea ar fi activități femeiești este eronat. De altfel științele, zice umanistice, până astăzi încă nu au definit clar ca meserie această muncă. De la apariția primelor cărți despre croșetat de la începutul sec.al XIX-lea, care erau mai degrabă destinate doamnelor, și acest lucru era semnalat chiar în titlul lor, ideea a fost preluată în mod automat, fără a mai pune pe cineva pe gânduri și perpetuează nestingherit încă. Cu atât mai mult că, pe parcursul veacurilor, dar și astăzi această muncă mai e considerată activitate de agrement, activitate creativă, sau ironic – treabă de-a femeilor. Aceasta se întâmplă peste tot în Europa. Pe platourile de televiziune, de exemplu, deseori se înfățoșează umoriști, și nu numai, care fac glume pe seama femeilor politice, prezentându-le tricotând. Pe de altă parte este de prisos să amintim că, tricotarea rămâne invenția monumentală a omului, cea mai perfecționată tehnică de confecționare mecanizată sau manuală a articolelor vestimentare, care sunt prezente în garderobele fiecărui om din cele șapte miliarde de pământeni, inclusiv, (sau în mod special), în sânul populațiilor izolate, zise autohtone, din Canada, Australia sau America Latină. De menționat că, spre deosebire de meșteșugul tricotatului care a fost mecanizat, pentru croșetat încă nu s-a inventat o mașină.

Primul model de croșetare a apărut în Franța și ar fi aparținut Domnișoarei Riego de la Branchardière, care transforma motivele cusute în cruciuliță pentru a fi croșetate. Anume ea publică în engleză, în1846, prima carte de croșetat, întitulată Crochet and Netting.

 În 1844 apare procesul de mercerizare a firului-tratat cu hidroxid de sodium, pentru a-l face mai rezistent. În bibliotecile din Franța se păstrează câteva albume de epocă cu modele și explicații textuale, uneori cu schițe desenate cu mâna, pentru a învăța a croșeta.

Stiluri de croșetare.

Pescuitul și vânătoarea au fost cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Dacă la început se practicau cu mâna, treptat au fost făcute unelte pentru ele. Printre ele se numără și plasele de pescuit și vânătoare, împletite sau înnodate din fibre vegetale. Ele au fost utilizate încă în paleolitic, iar cea mai veche dintre ele pe care o cunoaștem are circa 10.300 de ani și a fost descoperită de un fermier finlandez în istmul Karelian din Antrea (astăzi pe teritoriul Rusiei).

 În evul mediu croșetatul se instalase temeinic în mănăstirile din Franța, România și credem că și în alte țări. Acolo se croșetau articole de vestimentație pentru măicuțe și călugări. Nu cunoaștem prea multe despre stilul în care se lucra.

Știm că la începutul sec. al XIX-lea în Europa de Apus exista un stil de croșetare numit Tricot du berger, despre care E. Gant spunea că cineva din familia ei lucra cu o croșetă mică, făcută din dinți de pieptene și că firul de lână era gros și tors în casă. Acest stil s-a răspândit pe larg în Anglia. 

În Irlanda, în timpul foametei din anii 1845- 1850 s-a inițiat și a luat amploare un stil devenit celebru, numit irlandez. În lipsa cartofului nimicit de mildiu, anume croșetarea i-a salvat de la pierzanie pe irlandezi. Oamenii croșetau la soare sau noaptea cu lampa. Au găsit cumpărători entuziaști mai întâi la Londra, Dublin și Paris. Apoi produsele lor delicate erau căutate și peste hotare. Fiecare membru al familiei lucra câte o piesă aparte pe care apoi le asamblau prin intermediul unei plase delicate realizate din picouri. Au creat și școli în toată țara, unde populația venea în masă să învețe a croșeta. Cu banii câștigați și din croșetat irlandezii au putut mai târziu emigra și căuta o viață mai bună dincolo de Atlantic. Ei au dus acolo și competențele în croșeta irlandeză. Îndată acest stil de croșetare a găsit loc în repertoriul artizanal al femeilor americane. S-a răspândit apoi în Anglia și în Scoția în rândurile claselor bogate, unde femeile creau cercuri de croșetare ca să-și petreacă timpul liber. Ele croșetau mai simplu, dar tot extravagant. Astăzi se pune întrebarea cum de femeile și fetele irlandeze necalificate, fără experiență prealabilă în conceperea sau producția de textile au inventat și au produs o dantelă unică din punct de vedere stilistic, cunoscută și astăzi cu numele dantelă irlandeză. Mai târziu acest stil, prin intermediul unei călugărițe irlandeze, a trecut Marea Mânecii și a ajuns pe continent, în Franța, de unde s-a răspândit în Țara Bigudenilor, în extremitatea vestică a Bretaniei franceze. Aici localnicii au simplificat picoul care unea elementele, pentru a câștiga în viteză, dând naștere unui stil aparte de croșetat, numit biguden. Munca cu croșeta oferea o anumită libertate în mișcare, se putea adapta la diferite situații casnice. Dantela aceasta, sau picoul cum mai era numit, alături de broderia bigudenă, a devenit o activitate simbol al regiunii și erau lucrate în egală măsură și de bărbați. Devenind treptat activitate comercială, ea a salvat de la mizerie familiile de pescari, din această regiune ostilă, în urma crizei sardinei de la începutul sec al XX-lea. Istoricul și eruditul francez Alexandre Nicolai (1864-1952) spunea că: « această industrie (de broderie și dantelă) din Pont l’Abbé se găsește în mâinile bărbaților, care depășeșc cu mult muncitoarele în finețe și soliditate.»

Bretonii au croșetat corsaje, mileuri, mănuși cu manșete, și perdele cu păuni de tipul pătrățel, care au devenit un simbol și fiecare locuitor din Țara bigudenilor se identifica cu acesta. Unii muncitori se specializau în croșetarea elementelor (roată, roată cu dinți sau cu pavaj, trandafiri, frunze, struguri), iar alții le cumpărau pentru a le asambla și a crea lucrări după propria imaginație.

Mai târziu dantela croșetată a continuat călătoria sa în toată Europa de Nord. 

În Europa de Est, și anume în România, s-a conceput și creat o dantelă singulară inimitabilă, numită românească. Dantela românească este numită de către români macrame. Macrameul fiind de fapt firul subțire de ață cu care se lucrează. Acest apelativ este propriu doar României și nu trebuie confundat cu ceea ce se numește în restul lumii macrameu, ca tehnică de lucru de împletire și înnodare a firelor groase pentru a crea un alt tip de dantelă. Pentru a evita această confuzie, dantela românească mai este numită cu termenul lasetă. Anume îmbinarea rafinată dintre o lasetă (numită și șnur) croșetată și umplerea golurilor cu o dantelă lucrată cu acul este inima dantelei românești. Modelele sunt dintre cele mai variate și inspirate din natură, în special din flora și fauna țării, sau mai rar întâlnim motive cu caracter religios: cruci, îngeri. Dantela românească este lucrată de femei, este destinată pentru împodobirea interiorului caselor, a unor textile cu destinație decorativă și a articolelor de vestimentație.  Româncele au inventat o varietate bogată de lasete dar și de tipuri de umplere cu acul. Laseta românească este apreciată, iar interesul față de ea este în creștere permanentă, se lucrează și astăzi, deși într-un cadru mai restrâns. 

Dantela românească este un produs unic, de mare calitate, un produs de lux. Există o comunitate Facebook cu pasionați de ea și urmărită de peste 7600 de persoane. Această dantela face parte din patrimoniul cultural românesc. Mulți creatori de modă de talie internațională se inspiră în creațiile lor, de dantela românească, creând mecanic piese ce le integrează în colecțiile lor.

Din punctul de vedere al istoricului acestei dantele, nu am descoperit decât un studiu elaborat de două cercetătoare de la Universitatea Tehnică din Chișinău – Tocarciuc Alina și Bulat Nina, Aspecte de valorificare a tehnicii laseta românească în design vestimentar, Simpozion internațional, 2017. Dacă lansați o căutare pe internet apare lucrarea semnată de Tomida Ecaterina, Dantele din puncte și lasetă, Iași, în mai multe ediții, prima datând  cu anul 1970. Dar și oameniI de pe alte continente sunt îndrăgostiți de România și dantela ei unică. Printre ei am descoperit o profesoară japoneză, Midori Miwaura, ce afișează un cont Instagram (sezatoarea2009) urmărită de 800 de persoane și care recent a editat în traducere franceză, cartea sa La dantelle roumaine: Entre le crochet et broderie, Editions de Saxe, Francheville, 2022, care conține 17 modele explicate pentru începători. 

Am descoperit o lucrare mai veche, a unei românce stabilite în SUA, Silvia Murariu, Romanian point lace, în mai multe ediții, pentru mai multe nivele de instruire, prima apărută în 1966, înscriindu-se astfel printre pionierii introducerii dantelei românești în SUA, alături de compatrioata sa Ioana Bodrojan, care în 1980 a acordat un interviu la subiectul nostru pentru revista Peacework. Ultimele două lucrări sunt mai degrabă cursuri de învățare a tehnicii de lucru și modele propuse în acest scop.

Termenul de dantelă românească figurează în mai toate dicționarele și encilopediile lumii. Chiar și în Enciclopedia științifică Academic Accelarator, consultabilă pe internet. 

Cu ajutorul croșetei tunisiene, care este mai lungă, se lucrează tricotatul tunizian, o tehnică de lucru, care nu este altceva decât un amestec de tricot și croșetare, fiindcă pe croșetă se lucrează mai multe ochiuri odată. Tehnica dată este pe larg răspândită în Marea Britanie și în Statele Unite. 

Croșetarea cu ajutorul furcii este o tehnică în care se lucrează cu croșeta obișnuită buclele întinse pe două tije paralele unite într-un capăt cu o baretă, astfel încât lucru avansează prin stoparea buclelor cu diferite ochiuri de croșetă, iar banda obținută să poată părăsi cadrul furcii lunecând în jos până la lungimea dorită. Apoi aceste benzi se asamblează între ele creând stofe de mărimea dorită. Tehnica este utilizată în special pentru lucrarea dantelelor.

Frivolite, este o tehnică de dantelă înnodată, care se lucrează mai mult cu degetele, utilizându-se naveta, acul sau croșeta doar pentru a uni elementele între ele. Este răspândită la mai multe popoare și are nuanțele sale.  Cea rusă și turcă utilizează abundent mărgelele, iar cea celtică împletește elementele între ele. Frivolite este ușor de recunoscut prin elementele sale de bază: inele ovale, arcuri, noduri duble. Tehnica permite realizarea unei mari varietăți de lucrări: mileuri, borduri, basmale, poșete, și mai recent, bijuterii. Un mic magazin din Paris propune bijuterii de frivolite lucrate de meșterițele din Chișinău. 

Spre 1900 croșeta evoluează, apar croșete și fire cu adevărat groase și nu se lucrează numai delicat ca înainte. Modelele continuă să se simplifice.

Croșetarea a substituit dantela tradițională cu acul, care era scumpă și a propus o alternativă mai ieftină. În anii 1920 – 1930 se creau haine și accesorii vestimentare.

În 1940 croșeta a participat la efortul de război. În SUA și Anglia femeile fabricau accesorii de vestimentație pentru trupe: eșarfe, șosete, mănuși sau bonete.

În 1960 se înregistrează un boom adevărat al croșetei. Articolele menajere croșetate devin populare. Broboada, zisă șalul bunicii devine foarte îndrăgită. Și în sudul Republicii Moldova femeile purtau berte pe cap împletite cu cârligul din lână albă țigaie.  

Croșeta în România și Republica Moldova

   Săpăturile  arheologice întreprinse de specialiștii români în spațiul Nistru-Tisa, au scos la iveală unele secrete ale acestei ancestrale ocupații…

Ca și în toată Europa, croșetatul în evul mediu era prezent, mai ales în mănăstirile românești, unde se creau articole de vestimentație pentru călugări și călugărițelor. Apoi croșeta a ieșit din mănăstiri și s-a răspândit în rândul populației. Meșterițele decorau cu împletituri cu cârligul piesele de îmbrăcăminte sau țesăturile de interior. O colecție amplă de fotografii de la sfârșitul secolului al XIX-lea aparținând pictorului și fotografului Szathmari Carol, conține printre altele și câteva portrete afișând articole croșetate.

Aceste dantele le prindeau la poale de cămăși bărbătești, la poale de fustă, fodorii la mâneci, la moadă, în partea din față a căreia îi împleteau o tandică, au fost pe larg răspândite în toate locurile populate de români și variau în ornamente de la o zonă la alta, tehnica rămânând aceeași. Dintre piesele de decor interior croșetate, cele mai des întâlnite au fost cearșafurile de pat, fețele de masă, mileurile și capetele de prosoape. În unele localități toate aceste împletituri cu croșeta erau numite horboțele. Termenii horbotă și horbotat îi întâlnim în Dicționarul lui Șăineanu, explicate ca dantelă obișnuită, fără a detalia tehnica de lucru.  Elementele de vestimentație lucrate cu croșeta fac parte din inestimabilul costum tradițional românesc, care a fost obiectul mai multor cercetări, dar care doar pe alocuri sunt pomenite. Printre ele menționăm lucrarea Portul popular din Țara Oltului, semnată de Cornel Irimie, ale cărui cercetările se bazează pe alte studii mai vechi cu referire la istoricul mai îndepărtat al portului popular. 

Există și două colecții importante, una de acuarelă, Siebenbürgische Landestrachten, și a doua de guașe, Siebenbürgische Nationaltrachten, ambele ale unui pictor necunoscut, reprezentând porturi din Transilvania și Muntenia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cornel Irimie semnalează apariția a două elemente noi în ornamentarea cămășilor cu mâneca largă, unul de culoare și altul de adăugare a unor colțișori mici la poalele cămășii, făcuți cu iglița.

O lucrare mai recentă, semnată de Maria Bâtca, descrie amplu portul din diferite zone și broderiile lui somptuoase cu fotografii nespus de frumoase, pe care se văd elementele croșetate, fără a li se acorda atenție. Într-un loc citim că legăturile de cap erau deseori ornamentate de jur împrejur cu mărgele mici sau colțuri făcute cu acul sau croșeta. Deși lucrarea prezintă multe piese de costum, de exemplu, ie cu fodori croșetați, ștergar de cap cu capetele croșetate, poale de cămașă pentru bărbați.   

Horboțica și tandica moldovenească sunt onorate de către Varvara Buzilă, în lucrarea sa relativ recentă despre portul moldovenesc, unde pomenește horboțica, nespecificând cum se lucrează, dar menționând că femeile din sud se îmbrobodeau cu bertă, împletite cu cîrligul din fire de lână și la sărbători cu colțuri albe cu tandică pe margini.

 După o lungă perioadă de restricții și marginalizare în perioada sovietică, în ultimii treizeci de ani costumul popular în Republica Moldova a reînviat, iar odată cu el, și tradiția de a broda și croșeta câștigă interes, încât aceste activități i-au contururi firești de adevărate meserii. Mai multe mici întreprinderi au fost înființate. (Artă rustică, Șezătoarea Mereni.. ), specializate în portul popular tradițional, unele dintre ele practicând croșeta în crearea elementelor de decor interior. De rând cu acestea funcționează întreprinderi de confecții moderne, inspirate din arta populară, unde creatoarele aplică elemente de broderie tradițională sau elemente croșetate (La Kăsăndruța, Valentina Vidrașcu și somptuoasele lor rochii, decorate cu elemente croșetate de epocă, de tip pătrățele). Portul popular este apreciat la ora actuală și foarte mulți români își doresc să aibă unul în garderobelor lor. 

Croșeta în artă textilă

Considerate mult timp formă de artă populară, croșetatul, alături de alte tehnici seculare, se evadează în sfârșit și din cadrul casnic, nu numai din cel monastic ca altădată. În prezent e simplu de învățat, există tot felul de fire, cărți, ce pot fi consultate în linie sau primite acasă de oriunde din lume. Croșetatul și dantela croșetată dispune astăzi de o interpretare nouă, inovativă. 

Mai mulți artiști plastici de pe toate continentele au ales astăzi firul, această materie atât de cotidiană, ca formă de exprimare artistică, dând viață celor mai inspirate opere: delicate sau instalații de anvergură, contemporane sau ca un ecou al patrimoniului creat cândva de generațiile precedente. În procesul lor creativ ei utilizează fire din bumbac, lână, mătase, dar și din cânepă, rafie, din metale, fire reciclate (cordele tăiate din haine uzate), cabluri și plastic… Se lucrează cu fire policrome, cu mai multe fire odată, de diferite forme, plat sau în relief, se croșetează haine, animale, fructe, flori, peisaje și alte articole în trei dimensiuni cu destinație decorativă. Zeci de artiști de talie internațională, bărbați și femei laolaltă, se întrunesc în saloane internaționale de specialitate sau expun lucrările lor croșetate în sălile de expoziții, în holurile magazinelor de lux, în biserici și catedrale sau în aer liber.

 Iubitorii de fire și andrele, (croșetă) se regăsesc periodic la salonul Aiguille en fête, din Franța, sau în Anglia la Mode et broderie, în Indonezia, la Indo Intertex sau la Festivalul bonetelor din Australia. 

Amigurimi– este o artă de a crea mici păpuși sau personaje croșetate sau tricotate. Apărută în Japonia din necesitate după al doilea război mondial, în timpul gravei crize economice, difuzarea acestei tehnici a venit ca o mană cerească pentru părinții japonezii de a crea jucării pentru copiii lor. Până nu demult această practică a rămas în sânul societății nipone, fără a fi cunoscută înafara granițelor. Deturnate de la originea lor de păpuși de pluș, concepute și create peste tot în lume, ele sunt astăzi apreciate ca articole decorative și figurează începând cu anul 2006 printre cele mai populare articole propuse de platformele de vânzări pe internet. În timpul desfășurării unor saloane se organizează concursuri de amigurimi hazlii, nostime sau, pur și simplu, concursuri de viteză la croșetat.

Knit grafitti, numit și yarn bombing din engleză – tricotat urban, este o mișcare de gherilă internațională care a început clandestin și din care astăzi fac parte mai mulți artiști textili din lume ce expun în locurile publice. Mișcarea a apărut în anul 2005 când Magda Sayed, a avut ideea de a acoperi mânerul ușii magazinului său din Houston, SUA, cu lână. În anul 2015 termenul intră în dicționarul English Oxford Dictionary cu următoarea definiție: « Acțiunea sau practica de a acoperi sau decora obiecte publice sau monumente cu articole colorate, tricotate sau croșetate, ca formă de artă stradală. » 

Mișcarea a avut un ecou în toată lumea. Astfel, în Franța au apărut mai multe colective  specializate, printre care Colectif France Tricot, ai cărui membri se consideră artiști urbani integri. Acești pasionați îmbracă în straie croșetate sau tricotate tulpinile copacilor din centrul localităților, scările primăriilor sau altor edicificii, biciclete, mașini, bănci din parcuri.

Susanna Bauer este o artistă germană, stabilită în Somerset, Regatul Unit. Ea lucrează frunze naturale de plante și arbori cu croșeta, înfrumusețându-le marginea cu o dantelă fină.

Agnes Sebyleau, artistă din Franța croșetează sculpturi murale robuste din fire rigide din in și cânepă

Prudence  Mapstone din Australia tricotează și croșetează petice din lână, sub formă liberă, fără a urmări un model scris sau grafic, pe care mai târziu le asamblează pentru a crea o țesătură unică și extrem de tactilă. Din aceste bucăți pline de textură și culoare creează panouri murale, dar și articole de îmbrăcăminte, genți, pălării, bijuterii.

Artista portugheză Joana Visconcelos creează senzații de fiecare dată cu instalațiile sale impunătoare, deseori lucrate cu croșeta, ocupând spațiile goale din catedrale, monumente istorice, holuri de hotele, la Paris, Milano, Viena sau Rio de Janero.

Croșeta este și ea astăzi o activitate virilă. Mai multe conturi instagram aparțin unor bărbați care croșetează. Majoritatea dintre ei sunt tineri, din diferite colțuri ale lumii și crează păpuși de tipul celor japoneze, adică amigurimi. 

Olandezul Zabbez, designer în croșetă profesionist și autor de cărți de croșetat din Roterdam, se delectează croșetând tot felul de flori-păpușe prin diferite tehnici de lucru. Contul lui Instagram este urmărit de 17,6 mii de fani. El exploarează deasemenea și universul submarin creând cantități de peștișori și rechini nostimi și plini de culoare. 

Mulyana– este un artist indonezian, (urmărit de 36,6 mii de fani pe Instagram) care realizează sculpturi masive cu croșeta pe tema mării: meduze, corali, fundul mării.

 Bărbații au pus mâna și pe andrele. În SUA , într-o suburbie a capitalei, un grup de bărbați amatori de croșetă și andrele au creat clubul DC Men Knit. Scopul lor este de a oferi un refugiu bărbaților pentru a croșeta și tricota împreună fulare, bonete și cuverturi. 

Cluburi similare există și în Franța. În departamentul francez Maine și Luara bărbații preferă să petreacă timpul tricotând un pulover din lână pură, pentru a omorî plictiseala și pentru a purta o haină sănătoasă în locul celei din fibre sintetice. De aceea au creat colectivul Tricots de Pepere, nume pe care li vom traduce Bunicii tricotează.

După cum vedem croșeta își impune un rol important în mai multe domenii și comunități de pasionați.

Astfel unii croșetează ca să-și petreacă timpul creativ și să se relaxeze. 

Alții, din industria modei și designului, integrează piese croșetate în colecțiile lor vestimentare sau de genți. Stofa croșetată cu textura ei deosebită și agreabilă îi cucerește pe tot mai mulți. Artiștii au ales croșeta ca formă de exprimare artistică, pentru că această tehnică de lucru le permite diferite posibilități creative. 

Croșeta mai joacă și un rol de terapie, bunăstare și socializare. Croșetarea contribuie la reducerea stresului și ameliorează concentrarea. Croșetând persoanele se pot reuni, creând noi conexiuni sociale.

Croșeta este și o activitate de binefacere, multe colective croșetează articole pentru persoanele vulnerabile sau cu nevoi speciale.

În concluzie, croșeta oferă o multitudine de posibilități creative, ce permit indivizilor să se exprime, să comunice între ei sau să se relaxeze. 

Mica unealtă și-a cucerit de-a lungul timpului locul pe care îl merită și va dăinui atâta timp cât omul va exista și nevoia lui de a se îmbrăca și a crea

Valentina Bahrin, Absolventă a facultății de istorie, pasionată de croșetă. Paris, Franța.