Iubire pe muchie de creion

Duminică. Soarele-și alintă razele printre crengile copacilor. Păsările încântă auzul cu ciripitul lor de sărbătoare. Firele de iarbă parcă se iau la întrecere între ele. Miroase a primăvară!

Francesco, un tânăr pictor, admira grădina, în căutarea inspirației. Deodată, zări o păpădie ce se clătina ușor, încercând să opună rezistență zefirului care ar fi putut s-o despartă de podoaba sa capelară. Cu toate că nu păpădia era cea care încununa misterul grădinii, pictorul nu-și putea lua ochii de la ea. Dorința de a o picta se aprinse-n sufletul său. Se întoarce hotărât spre masa de lucru, ia creionul de dupa ureche și începe a picta cu aviditate.

– Doamne, ce minunăție!, zice pictorul, văzându-și desenul încheiat.

În adâncurile verzi ale ochilor săi licărea o mândrie vădită. Își puse pălăria pe cap și plecă. Creionul a rămas, însă, pe masă, alături de acea păpădie insolită. O vede, este de-o splendoare halucinantă, este de-a dreptul ademenitoare. Nu-i venea a crede că el, un simplu creion, a dat viață acestei măreții. Fericirea îl amețea. Se rostogolea inconștient, foarte ușor și visător pe foaia pe care domnea păpădia și atingerea îi dădea intenși fiori de beție. Ar fi vrut să-i vorbească, dar ceva îl oprea. O frică. Un fel de încordare a sufletului. O nelniște. Se rostogolea iar și iar, așteptând, parcă, o reacție din partea păpădiei. Nimic.

Un strănut înăbușit îl făcu să tresară.

– Sănătate, zeiță a frumuseții.

– Mulțumesc, maestre.

– O, eu maestru…

– Dacă tu nu ești maestru, de ce aș fi eu ,,zeiță a frumuseții”? Tu mi-ai dat viață, tot tu – unicitate.

– Dar ești frumoasă, ești prea frumoasă. Nu mă satur să te privesc. Mi se pare că altădată, poate într-o altă viață, eram predestinați și te iubeam, te iubeam nebunește!

– Hm, chiar crezi?

– Sunt sigur. Simt splendoarea ta pătrunsă-n sufletul meu asemeni unei otrăvi dulci, pentru care nu există în lume aceasta mare antidot, de care nimeni, niciodată, nu poate și nici nu vrea să se vindece.

– Ce romantic ești, Creionule. Te-aș asculta o viață!

Intrarea pictorului cu o doamnă la braț le-a întrerupt dialogul.

– Privește-o, zice pictorul, arătindu-i doamnei Păpădia.

– Este nemaipomenită! Bănuiam că are să fie o veritabilă sursă de desfătare a ochiului, dar mă văd silită să recunosc că lucrarea dumitale îmi depășește așteptările. O cumpăr.

Ultima replică turnă fiori de groază în sufletul Creionului.

– Nu, nu e cu putință. Luați-mă și pe mine, vă rog, vă implor… Nu mă puteți despărți de ea. Nu aveți dreptul. Stați un pic! Stați așa! Hei!, încotro?

În zadar, nu-l auzea nimeni, doar Păpădia care era la fel de neputincioasă ca el. Din acea zi, Creionul a decis că nu va mai desena nimic. Era într-o stare de rătăcire fără egal, ajunsă la paroxism, aceasta l-a determinat să-și curme zilele. Astfel, ori de câte ori pictorul dorea să deseneze, el își ruprea griful. Pictorul l-a ascuțit în nenumărate rânduri, până nu s-a mai ales nimic din Creion.