Mihai Vacariu: Interviu cu scriitorul ucrainean Volodomir Yermolenko, prședintele PEN Ucraina: „Am făcut peste 60 de deplasări în zonele fierbinți ale frontului”

Volodymyr, am pregătit câteva întrebări împreună cu prietenul meu Dimitru Crudu, redactorul-șef al revistei TIMPUL. Mi-a trimis ieri câteva întrebări, deci unele sunt ale lui. O să încep cu una dintre ele. Cum te-a schimbat războiul personal, nu doar ca scriitor, ci ca ființă umană? Ți-a modificat „limbajul interior”, felul în care gândești, simți și te raportezi la lume? Care a fost impactul războiului asupra ta?

Cred că pentru mine, și pentru mulți scriitori ucraineni, sentimentul inițial a fost că ne lipsește limba. Nu mai avem limbajul, nu ne putem exprima, nu reușim să punem cuvintele împreună. Realitatea e uneori atât de îngrozitoare, sau, pe de altă parte, atât de profund umană, încât nu o poți exprima. E foarte dificil să o pui în cuvinte. Apoi, după șocul inițial, cred că toată lumea a început să caute aceste cuvinte.

În cazul meu, eu sunt o persoană introvertită. Nu îmi place să petrec prea mult timp cu oamenii, îmi place să citesc, sunt o persoană a ideilor. Dar războiul m-a împins mult mai mult în societate, în comunitate, inclusiv în comunitatea literară. Am devenit președintele PEN Ucraina la finalul lui 2022, deci în acești ani de invazie la scară largă am ajuns, într-un fel, să conduc această comunitate.

Încerc să îi ajut pe alții să se exprime, să-și arate scrierile. Organizăm multe întâlniri aici și ducem scriitori în zonele de front, în orașe mici, sate mici, biblioteci. Ei citesc poezie și texte acolo, iar noi vorbim cu oamenii.

Și mai e ceva: înțelegerea că trebuie să fim alături de țara noastră. Ori de câte ori putem, trebuie să călătorim, să mergem în apropierea frontului, să ducem oameni, să ducem cărți, să ducem mașini pentru soldați. Niciodată nu am călătorit atât în Ucraina cât în timpul invaziei la scară largă. Cred că am făcut peste 60 de deplasări în zonele fierbinți ale frontului, nu doar cu PEN Ucraina, ci și cu soția mea, cu scriitori ucraineni și străini. Am vizitat zeci de locuri. Cred că acest sentiment, că ai nevoie de ceilalți mai mult decât credeai în timp de pace, asta s-a schimbat în mine.

În timpul războiului, când mergeți în sate îndepărtate, oamenii sunt dispuși să vină la evenimente culturale? Citesc mai mult, sunt mai interesați să întâlnească alți oameni? Ieri, de exemplu, Oksana m-a invitat la un eveniment într-o librărie din centru. Erau poate 300 de oameni, nu mai aveai loc. E ceva specific războiului, sau era așa și înainte? În România, la evenimente culturale vin mult mai puțini oameni.

Există un element legat de război. Nu înseamnă că înainte literatura nu era prezentă, dar după 2014 și mai ales după 2022 oamenii au nevoie de cultură. Cultura înseamnă să pui întrebări dificile, să cauți cuvinte pentru ceea ce simți. Uneori scriitorii sunt cei care găsesc cuvintele de care au nevoie alți oameni.

Filosofia e foarte populară în Ucraina. Oamenii ca mine sunt căutați fiindcă încercăm, uneori cu succes limitat, să punem în concepte sau metafore ceea ce simt oamenii. În vremuri de război apar multe întrebări. Când oamenii încep să pună întrebări, caută cunoaștere și înțelegere. Crizele îți dau mai multe întrebări decât răspunsuri, iar de aici începe cultura. De aceea poezia, literatura, filosofia sunt la mare căutare acum.

Andrei Kurkov a spus că după 2022 nu mai putea scrie ficțiune. Tu mai poți scrie ficțiune?

Eu nu am scris niciodată multă ficțiune, am o singură carte de ficțiune. Totuși cred că voi încerca să mai scriu, fiindcă am nevoie de limbajul ficțiunii, de limbajul poveștilor inventate, al personajelor inventate. Dar sunt mai degrabă filosof: creez concepte și metafore, mai mult decât personaje și povești.

Încerc mereu să le spun prietenilor noștri din străinătate că ucrainenii nu sunt doar oameni care simt și trăiesc ceva, ci și oameni care gândesc. De aceea am lansat podcastul „Thinking in Dark Times”, unde împărtășesc idei, concepte, gândirea mea sau a interlocutorilor mei, sau a unor filosofi pe care îi urmăresc.

Cred că e important să înțelegem că întunericul produce uneori ceva esențial: idei noi. Ne pune într-o situație existențială, într-o întâlnire cu moartea, cu neantul, iar acolo se naște cultura, se naște filosofia.

Realitatea bate imaginația acum. Citesc știrile tot timpul și sunt lucruri dincolo de imaginație. Unul dintre subiectele Ucrainei acum e întoarcerea la realitate. În a doua jumătate a secolului XX am avut postmodernism, constructivism, jocuri cu realitatea, foarte interesant. Dar acum întrebarea „există realitatea sau nu” nu mai are sens pentru noi. Există o realitate puternică, care e mai puternică decât imaginația și decât propaganda. De cele mai multe ori ne copleșește și trebuie să ne raportăm la ea.

La un moment dat, în orice epocă, ai impresia că ai toate răspunsurile. Discursul liberal-democratic a avut răspunsuri bune la multe întrebări, dar la un punct a pretins că le are pe toate. Aici intervine criza, intervine războiul. Filosofia nu îți dă răspunsuri la toate întrebările; filosofia îți dă întrebări la toate răspunsurile.

Când am avut întâlnirea pe Zoom cu PEN România, te-am întrebat despre studenții care s-au schimbat în timpul războiului: înainte păreau mai puțin hotărâți, iar după izbucnirea războiului au devenit mai concentrați, au început să prețuiască libertatea. Există o vorbă despre Germania și Japonia: au pierdut războiul, dar au câștigat pacea. Crezi că energia asta se poate muta după război spre economie și societate, și că Ucraina va reconstrui foarte puternic?

 Nu aș vrea să îți ofer o imagine roz. Nu trebuie idealizat. Avem multe probleme. Scenariul ideal nu e realitatea: nu întotdeauna cei mai buni oameni sunt promovați, nici în stat, nici în armată.

Există o luptă pentru o armată ucraineană nouă. Aș spune că există două armate: una modernă, formată de oameni cu experiență reală de pe front, care gândesc viitorul, sunt digitalizați; și o altă parte încă post-sovietică, prea birocratică. Procesul e neterminat.

Iar despre „după război”, încerc să nu mă gândesc ca și cum ar fi avut loc. Nu cred că suntem foarte aproape. Mai degrabă cred că acest război poate fi un preludiu la ceva mai mare, la scară globală. Europa ar trebui să fie pregătită.

„Virusul putinismului” e peste tot, inclusiv în America. În loc de occidentalizarea Rusiei, vedem o rusificare a Vestului. Trump vrea să fie ca Putin: îl invidiază, îl ia ca model, vrea să slăbească democrația și are ambiții expansioniste. Dacă Putin are succes, acest „mod de lucru” se va răspândi.

Dacă vorbim despre pace, va fi foarte greu să „câștigăm pacea” în Ucraina. Acum avem un dușman extern, totul e relativ clar. Dacă dispare dușmanul extern, traumele, furia și durerea pot intra în interior și ne pot dezintegra. Trebuie să luptăm ca să nu se întâmple asta.

Totuși, da, potențialul creativ tehnologic care merge acum spre armată va intra, într-o formă sau alta, în viața civilă. Industria dronelor, de exemplu, va schimba logistica, serviciile poștale, modul în care folosim spațiul aerian.

Ai menționat o lume polarizată. Mi-am amintit de Boris Johnson, care spunea că războiul nu e despre teritorii sau resurse, ci despre două lumi: una democratică și alta, a lui Putin, mafiotă. Și acum Trump pare să promoveze valori asemănătoare: haos, îmbogățirea unui grup, sărăcirea societății. Crezi că e un război între sisteme de valori?

Cred și eu că nu e un război pentru teritorii. Europa trebuie să gândească atent: ai deja două puteri care vor ca Europa să se dezintegreze, Rusia lui Putin și America trumpistă. Dacă Europa se dezintegrează în state naționale mici, nu va supraviețui secolului XXI. Secolul XXI este despre reimperializare: revenirea marilor puteri care vor să împartă lumea. Euroscepticismul e periculos. Trebuie gândit pragmatic, nu doar în termeni morali.

Dacă citești pe Montesquieu, el spune că cea mai bună formă de guvernare e federală: federația republicilor, care are forța internă a unei republici și forța externă a unui imperiu. Uniunea Europeană face exact asta. În secolul XXI, românii, italienii, portughezii, chiar și francezii și germanii vor fi actori vizibili doar ca parte a Uniunii Europene.

Totuși, nu aș descrie putinismul doar ca mafie. Nu trebuie subestimată ambiția imperială. Putin nu vrea doar bani. Probabil controlează resurse uriașe. Ambiția lui e restaurarea Imperiului Rus, vrea să rămână în manuale. Cred că și Trump vrea, în felul lui, să lase un astfel de semn.

Este o bătălie a lumilor, dar nu doar între guverne: trece prin societăți, prin Europa, prin America, trece și prin noi. Libertatea e un mușchi pe care trebuie să-l antrenezi. Crizele îți dau ocazia să-l antrenezi. Libertatea nu e un lux; e ceva ce pierzi când încetezi să lupți pentru ea.

În România, în sondaje, partidele extremiste sunt foarte sus, 35–40%. Sunt anti-UE, pro-Rusia. Ce crezi că ar trebui făcut?

Partidele de extremă dreapta din Europa nu sunt expresia puterii, ci a slăbiciunii. Sunt oameni slabi care vor să lupte cu cei slabi. Când cineva spune că „cea mai mare problemă e migrația”, de multe ori vrea să pedepsească oameni vulnerabili.

Nu sunt avocatul deschiderii totale a frontierelor. Trebuie o deschidere rezonabilă. Sociologii spun că dacă o comunitate devine prea diversă, își poate pierde identitatea, iar identitatea națională contează. Dar extrema dreaptă se laudă că e „puternică” și se luptă cu cei slabi, în loc să se confrunte cu cei puternici.

Adevărații adversari puternici ai Europei sunt Rusia, America trumpistă și, probabil, China. În loc să-i provoace, unele mișcări de extremă dreapta merg spre ei, le iau banii și sprijinul, și spun că vor lupta cu migranții.

Fac diferența între erou și călău: eroul, în mitologia greacă, îi provoacă pe cei puternici, zei sau demoni; călăul îi pedepsește pe cei slabi, pe cei care nu se pot apăra. Putin, în această logică, e un călău. Iar multe mișcări extremiste seamănă cu asta.

Europa trebuie să-și recapete limbajul forței. Eu numesc asta „etica agonului”: capacitatea de a rezista în luptă, dar lupta să fie cu cei puternici, nu cu cei vulnerabili.

Revenind la literatură: în acești aproape patru ani de război, ce titluri, ce nume mari din poezie și literatură au apărut în Ucraina?

Sunt multe. Avem întâlniri de poezie aici, în spațiul PEN Ucraina, foarte des, și în alte locuri. Poeții reacționează la ce se întâmplă. E greu să rezum poezia, dar sunt nume mari: Serhii Zhadan, Kateryna Kalytko, Marina Ponomarenko, Dmytro Lazutkin și mulți alții.

Există și un val puternic de literatură militară ucraineană. Sunt autori-soldați, autori care au scris din tranșee. Un exemplu este Artur Dron, foarte tânăr, care a devenit cunoscut când era în armată. Sunt multe nume, multe cărți, iar unii au fost uciși. E o pagină tragică. Sunt sute de oameni de cultură uciși în luptă. Există inițiative care monitorizează aceste pierderi. E un râu de literatură militară care curge și, din păcate, devine tot mai „roșu”.

Încercăm să ajutăm această mișcare: nu doar să promovăm numele deja cunoscute, ci să căutăm nume noi în interiorul armatei. Am fost în jurii care încurajează soldații să scrie: trimiteți textul, îl evaluăm, îl publicăm.

Crezi că războiul schimbă structura, forma, ritmul literaturii?

Da. Schimbă ierarhia valorilor. Lucruri care erau importante înainte sunt mai puțin importante acum. Se schimbă empatia: multă poezie ucraineană e despre empatie, despre cum simți împreună cu cei care au pierdut oameni, cu răniții, cu cei care și-au pierdut casele. Sunt milioane de oameni fără casă. Ideea de „acasă” devine centrală.

E multă literatură despre iubire și despre cum prețuiești iubirea când pare imposibil. Ucraina e despre viață în ciuda morții, despre iubire în ciuda durerii. Despre cum păstrezi umanitatea și empatia într-o vreme în care empatia e denigrată, iar cruzimea comunicării a devenit aproape „la modă” în rețele.

Memorializarea e foarte importantă. Multe texte scrise de soldați sunt scrise pentru a păstra memoria celor de lângă ei, a celor căzuți.

Când mă plimb prin Kiev, văd peste tot semne ale memoriei: fotografii, colțuri, monumente, nume, în oraș și în sate. Cum se poate construi o memorie umană, când sunt zeci sau sute de mii de morți?

Este o sarcină infinită. Nu știm numărul exact, dar probabil sunt sute de mii de morți. E foarte greu să ai un plan de comemorare pentru toți. Există practici și inițiative care reflectează cum să comemorezi uman, fără să transformi oamenii în monumente, fără să-i „îngheți” în clișee.

Când vorbim despre figuri culturale, e important să le citim textele, să le citim poeziile. Aici, la întâlniri, poeții nu citesc doar ce au scris ei, ci citesc și poeziile celor morți sau dispăruți.

Victoria Amelina, de exemplu, continuă să fie prezentă prin burse în numele ei, printr-o carte postumă. Dar există și o capcană: dacă repeți doar povești banale, schematice, pierzi personalitatea reală a omului. Literatura poate fi un vehicul al memoriei tocmai prin detalii, prin lucruri mici care refac o persoană în mintea ta.

Ce momente te-au făcut să-ți recâștigi încrederea în umanitate? Ce te-a făcut optimist?

Nu pot spune că am „încredere” sau „neîncredere” în umanitate. Suntem și foarte buni, și foarte răi. Le avem pe ambele. Nu știm ce iese din noi în momentul următor. Știm, de la Hannah Arendt, că oameni obișnuiți pot face rău enorm. Și știm că oameni problematici pot face și bine.

În război vezi ambele: lucruri foarte rele, oameni care fac rău, inclusiv în Ucraina, dar vezi și lucruri uimitoare: oameni care salvează alți oameni, care se sacrifică, care salvează animale, care ajută. Iar experiența Ucrainei arată și altceva: putem face lucruri pe care le credeam imposibile. Limitele posibilului se pot muta. Iar ceea ce părea de neimaginat, atât în bine, cât și în rău, poate deveni real.

O ultimă întrebare. Pentru cititorii din Republica Moldova și România: ce ai vrea să le spui? Ce ar trebui să înțeleagă despre literatura ucraineană?

Sunteți foarte importanți pentru noi. Uneori ne uităm spre Washington, Paris, Berlin, Londra, dar vecinii sunt foarte importanți. Și cred că nu lucrăm suficient la relația noastră, nici noi, nici voi. Trebuie să fim mai aproape, fiindcă suntem vecini, avem granițe comune, avem ucraineni în Moldova și România, avem sate românești în unele zone ale Ucrainei. Avem Marea Neagră, iar marea e și câmp de luptă. Ce se întâmplă acolo vă afectează și pe voi. Trebuie să învățăm mai mult unii despre alții.