Spectacolul „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, în regia lui Mihai Țărnă

De cum ne-am așezat pe scaune, Puck (interpretat jucăuș, dar inteligent, cu gesturi precise de Mihaela Popescu) și-a marcat teritoriul cu un fir roșu dintr-un mosor, făcându-ne astfel parte a piesei. Apoi acțiunea se mută în scenă. Astfel, spectacolul ne captează de la primele momente, atât cu apariția neașteptată a lui Puck, cât și cu cele câteva minute de tăcere ale actorilor: așezați pe scaune, cu Theseu (jucat cu determinare de Nicu Țărnă) în mijlocul lor, privesc cu atenție sala. Aceste momente de tăcere funcționează ca o suspendare a timpului, ca într-un tribunal înainte de pronunțarea sentinței. Și găsesc deloc întâmplător această opțiune, așa cum piesa începe exact cu o problemă de lege, de drept patern – dorința lui Egeu (jucat cu atitudine posesivă și inflexibilitate, cum este și personajul, de către Alexandru Dicusar) de a o logodi pe Hermina (jucată cu fragilitate de Nicoleta Zghibarță) cu Demetrius (jucat cu ambiție de Vlad Rusnac).

Foarte important mi se pare în această scenă liminară covorul roșu. L-am perceput ca pe un simbol al captivității. În acel covor e înfășurată Hipolita (interpretată cu verticalitate de Victoria Țurcanu), pe același covor este împinsă și Hermina de către tatăl ei, care o impune să se căsătoreasca contra voinței sale. La un moment dat chiar se regăsesc spate la spate cele două femei asuprite de doi bărbați despotici. Pe același covor își deplânge neiubirea și Helena (jucată cu delicatețe de Cătălina Lungu). Aceste trei femei reprezintă trei ipostaze ale constrângerii feminine într-o lume condusă de bărbați și de o lege care îi privilegiază doar pe cei din urmă.

De alfel, spectacolul surprinde trei lumi, toate conduse de bărbați:

lumea Atenei – rigidă;

lumea meșteșugarilor/actorilor – ludică, carnavalescă, dar alcătuită doar din bărbați, rolurile feminine fiind la fel jucate, conform perioadei, de bărbați;

și lumea zânelor din pădure – instabilă, magică, a cărei destin e decis tot de un bărbat – Oberon (Ion Munteanu, rol interpretat cu o tensiune care crește gradual, pe măsură ce pierde controlul asupra iubitei sale – Titania (Victoria Manciu).

Punctele de întâlnire ale acestor lumi sunt iubirea, la nivel ideatic, și pădurea, ca spațiu fizic de tranziție, dar și de rezolvare a dilemelor. Regizorul Mihai Țărnă gestionează cu măiestrie trecerile dintre planuri: schimbările de cadre și de stări sunt marcate de tunete și fulgere, sugestii sonore care nu doar separă planuri, ci și amestecă realul cu supranaturalul.

Am fost profund marcată de efectele scenice pe toată durata spectacolului. M-a impresionat și scenografia gândită de Mihai Țărnă și Inga Botnariuc. Pădurea compusă din copaci cu rădăcinile smulse, de exemplu, am intrepretat-o ca pe un simbol al dezrădăcinării. Foarte potrivit în economia piesei, așa cum în pădure ajung Hermina și Lysander (jucat cu sensibilitate dar și impulsivitate de Maxim Guvir) care își propun să fugă din Atena pentru a-și trăi iubirea, lăsându-și rădăcinile în urmă, dar și ceilalți doi tineri, porniți pe urmele lor – Demetrius și Helena. Tot acolo trăiește și Oberon, o ființă a puterii, care pare „dezrădăcinat” de iubire, sub jugul geloziei.

Tot în pădure aleg să își repete piesa și trupa nostimă de actori, condusă de Iculeţ (jucat cu iscusință și un comic datorat seriozității, voit excesivă, de Galina Lazarenco), care ironizează nevoia de control și solemnitate în actul teatral. Acești actori, la limita mediocrității din punct de vedere al capacităților actoricești, reprezintă, de fapt, niștre trăsături recognoscibile printre semeni: – Nicu Mosor (jucat ludic și foarte asumat de Radu Moraru) e tipul plin de sine, care le știe pe toate, le poate pe toate, care s-ar putea descurca singur în toate rolurile și care, la nevoie, l-ar putea înlocui chiar și pe regizor. Dar acest vulcan se calmează în momentul în care se îndrăgostește de Titania. Orice ambiție dispare, nu îl mai preocupă rolurile. Asistăm la o dublă metamorfozare, de fapt. Moros se transformă dintr-un bufon într-un domn sobru, iar Titania, chiar și după ruperea vrăjii, își atribuie capul de măgar. Acesta fiind chiar finalul spectacolului, care vorbește vădit despre puterea iubirii, capabilă să transforme, să accepte și să îmblânzească natura umană, chiar și atunci când aceasta pare absurdă sau ridicolă.

Cât despre Francis Fluieraş (interpretat cu supunere și o autoironie neintenționată de Ion Bivol) el îl reprezintă pe tipul care face „eiiiii” la orice i s-ar propune, tipul veșnic nemulțumit, și cred că fiecare dintre noi a întâlnit cel puțin o dată în viață pe cineva ca Fluieraș. În cele din urmă, el joacă rolul lui Thisbe în piesa lui Iculeț. Tom Țuțuroi (jucat convingător de Ion Gîrneț) este tipul fricosului, reperabil și el precum și indiferentul și comicul prin lipsa de reflecție Uluc (jucat cu naivitatea dictată de personaj de Anatol Burlacu), dar și modestul Prihor Flămândul (jucat docil de Vitalie Jacota), rolul mic, al lunii, dar indispensabil, așa cum iubirea celor două personaje principale – Pryam și Thisbe – nu poate fi declarată decât la lumina lunii. Interesant acest teatru în teatru creează momente comice și reflexive. Asta fiind amprenta lumii lor, care le contrabalansează pe celelalte.

Reprezentanții acestor trei lumi se intersectează deloc întâmplător. Toate sunt legate și dezlegate de Puck. El e de fapt acel „fir roșu” care interconectează totul. Vraja lui, comandată de Oberon, îl transformă pe Mosor într-o creatură cu chip de măgar și-i năucește pe cei patru tineri îndăgostiți. Dar, într-un final, readuce normalitatea în toate dintre cele trei lumi.

Spectacolul devine, astfel, un exercițiu de echilibru între vis și realitate, între absurd și normalitate, demonstrând cât de viu și actual poate fi Shakespeare atunci când lumea sa este adusă pe scenă cu atenție la detaliu, cu energie actoricească, cu o linie sonoră, realizată de Elias Tadeus, care pătrunde fiecare por și cu mijloacele scenice folosite contextual pentru sublinierea temelor și conflictelor piesei, fără a fi doar spectaculoase sau șocante. De la tăcerea inițială a actorilor și până la ultima petală smulsă din trupul florii fermecate am fost purtată prin tot felul de stări – extaz, uimire, amuzament, reflecție asupra firii umane și reverie! Astfel încât, ieșind din sală, m-am întrebat: „și dacă viața-i vis?”