Clișeu amorezat

Nu cred în basmele scrise în cărți groase și pierdute prin rafturile bibliotecilor uitate de vreme și de veacuri. Nu cred în poveștile cu final fericit prezentate în filme de dragoste previzibile. Nu cred nici în poezii, nici în melodii.

Dar cred în tine și crede în mine. Restul sunt neînsemnate. Ce povești, ce muzică, ce manuscrise? Nu cred în ele, nu îmi sunt îndeajuns. Dragostea reală e dezamăgitoare în ficțiune și nu pentru că e falsă, nu pentru că e slab scrisă, nu pentru că e clișeică, ci pentru că nu se simte. Iubirea care nu se simte până în abisul inimii, nu este iubire, ci dorința uneia.

Degeaba iubești pentru a primi iubire la rându-ți, fata mea micuță. Degeaba privești ca să fii privită, degeaba asculți ca să fii ascultată și degeaba oferi fericire ca să fii fericită. Toate acestea sunt de prisos. Iubești pentru că este tot ce faci mai bine, privești pentru că este tot ce îți dorești, asculți pentru că vorbele sună a melodie, oferi fericire pentru că e tot ce ai. Nu ai motive, căci iubirea-i fără motiv. Nu iubești pentru că, ci iubești pentru totdeauna!

Iubirea e despre faptul că îi arăți că dacă vrea o stea, tot ce trebuie să facă este să coboare, să privească Soarele și să își zică în gând: „O merit! E steaua mea și pot să o iau!”. Iubirea e despre curajul de a fi cine ești, scumpo, despre luxul înspăimântător de a te arăta fără altceva decât cu simpla ta inimă. Iubirea e despre renașterea ei care, precum o pasăre Pheonix, se reface ori din durere, ori din frici, ori din neîmpliniri. Iubirea e despre teama de a-ți oferi sufletul fragil, despre teama de a-l scoate din pieptul tău și despre teama de a-l așeza în corpul altui om, sperând că ți-l va oferi la rândul său, căci fără suflet nimeni nu poate trăi.

Ca focul mistuie tot ce atinge, ca focul te încălzește și ca focul te omoară. Dar nu se stinge niciodată, ci arde, arde, arde. E neliniștit, e haotic, e viu, e permanent. E schimbarea, e viața, e pacea, e dorința. E mai mult decât atât.

Iubirea e dorul tăcut, pâlpâind, însetat, care se simte precum valurile zbuciumate ale mărilor din care nu vrei să scapi, permițându-le să te tragă în larg. Dorul vine în valuri, dar astăzi te îneacă, iar tu le permiți, fata mea blândă! Luptă-te, dar de ce te-ai lupta?

Iubirea e visul pe care îl visezi trează fiind. Când privești o persoană și ai senzația că e făurită de zei, când asculți o persoană și-i simți vorbele răsunând în adâcul tău, când surâde și când râde, când te îmbrățișează și asta te cutremură, e un vis pe care îl visezi trează fiind, scumpa mea. Când sufletul tău îl arde, când ochii îl vor, când buzele tale îl zâmbesc și când mâinile fine îl caută, e viață. E real, e culoare și e certitudine. Iar dacă viața-i vis, te rog, visează-mă pe mine!

Iubirea are chip vesel, are privire la care nu te poți uita prea mult, deoarece îți înroșește obrajii, are buze nuanțate în cuvinte dulci, moi și emoționante. Degeaba te împotrivești, fata mea răzvrătită, știi că așa este!

Inima s-a sfărmat și s-a reparat prin tine. Inima bate, respiră, simte, învață să trăiască, luptă, dorește, speră doar pentru tine. Inima ta e doar a lui. Nu ascunde asta, scumpo, căci întregul univers știe cum îl privești, iar acolo se află tot adevărul. Ești brutal de îndrăgostită!

M-ai înțeles, fata mea melancolică? Da.

Nu. Nu ai înțeles nimic.