Martirii regimului comunist

Cu toții știm de această perioadă de după cel de-al Doilea Război Mondial și până la Revoluția din 1989. „Epoca de Aur” o numesc unii. Însă oare știm chiar tot ce s-a întâmplat atunci? Avem, totuși, curajul să spunem că nu s-a întâmplat nimic rău cu nimeni, că niciun om nu a suportat un adevărat calvar cât a trăit în acea perioadă? Că nu au existat familii care nu și-au plâns copiii ce nu s-au putut abate de la calea credinței și a moralității? Ei bine, dați-mi voie să spun că nu s-a întâmplat așa. Regimul comunist este unul de orientare ateistă. La începutul ascensiunii acestuia în România, propaganda și teroarea s-au dezlănțuit în cele mai macabre moduri; uneori ne este greu să le percepem, ca tineri ai secolului douăzeci și unu, dat fiind faptul că nu am trăit în acea perioadă, însă asta nu înseamnă că trebuie ignorate.

Unul din modurile pe care comuniștii le-au folosit ca să răspândească frica a fost prin Experimentul de Reeducare ce a avut loc la închisorile din Suceava, Pitești, Gherla și Aiud. Reeducarea constă, foarte simplu, în a-l pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nicio pauză. Era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții . Majoritatea celor care au trecut prin aceste chinuri erau membrii ai Frăției de Cruce, organizație din care făceau parte tinerii din Mișcarea Legionară, ce avea ca scop educarea tinerilor în spiritul patriotic și creștin. Acești tineri au devenit ținta principală a regimului lui Petru Groza, deoarece au luptat până la ultima suflare împotriva comuniștilor și, din fericire, mai există și astăzi mărturii ale acestora, acum oameni în vârstă și munciți de trecerea anilor, prin cărți, interviuri și documentare.

Două exemple a doi oameni care au fost cobaii Experimentului de la Pitești și care au păstrat aprinsă flacăra iubirii și a credinței au fost Nicolae Purcărea și Dumitru Bordeianu, ambii mărturii vii ale acelor ani apăsați de povara stalinismului. Mulți au murit în închisori, alții nu au dorit să mai vorbească despre trecutul lor și au fost, din păcate, și oameni care au căzut pradă torturii gardienilor din închisori, devenind adevărați monștri cu chip de om.

 Ceea ce s-a întâmplat în istorie a avut un scop pe care adesea nu-l vedem. Încercăm să înțelegem cumva oroarea ascunsă de atâta timp și simțită pe pielea tinerilor legionari, însă să nu uităm că avem totuși ceva de învățat. Credința, în orice formă și oricât de mică este în suflet, păstrată cu sfințenie în ani întregi de chinuri și batjocură, ne deschide o nouă cale: cea spre Dumnezeu, lucru ce se diminuează odată cu apariția noilor generații.

Cei doi oameni menționați mai sus (Purcărea și Bordeianu), deși erau din locuri diferite – unul era din Ardeal, celălalt din Suceava – amândoi au relatat cu aceeași ardoare și dezamăgire toate momentele prin care au trecut, de la clipele pline de exuberanță, legate de dorința de a iubi patria, până la bătăile crunte și disperarea provocată de marii călăi controlați de regim (Eugen Țurcanu, Popa Țanu, Titus Leonida, Livinski, etc.), adevărate marionete controlate cu multă grijă.

Aderarea la Frăția de Cruce a lui Purcărea încă de pe vremea studenției a rămas un drum lung, înconjurat de greutăți deoarece, din martie 1948, tinerii care făceau parte din această asociație legionară erau vânați de autoritățile comuniste, unii denunțați de persoane din cercul lor de cunoscuți, arestați, torturați, nemaiavând scăpare, supraviețuitorii purtând atât răni fizice cât și psihice. („Nu știu cum să descriu starea noastră de spirit la plecarea din Pitești. Scăpasem de acolo, dar urletul și rânjetul lui Țurcanu ne urmărea hidos: -Banditule, banditule!…”) . Simplul fapt de a adera la această organizație era cea mai mare crimă, privită din perspectiva ideologiei proletare, deoarece credința era arma de care se temeau cel mai mult cei din guvern și cu ajutorul Celui de Sus deținuții politici au învins într-un final.

În timpul arestărilor, tinerii studenți încercau să se ascundă pe la diferite rude, prieteni și chiar în locuri mai puțin umblate de oameni. Asta nu excludea amenințarea membrilor familiei, insultele pline de ură și intimidare în cazul fraților mai mici ai tinerilor studenți. Era un mijloc de a-i face pe cei căutați să se arate cât mai repede și să le lase rudele în pace. Cei mai mulți dintre tineri se ascundeau în munți ca o formă de revoltă împotriva autorităților ce răspândeau prin forță acest regim. Exista un astfel de grup (numit „Dumitru Apostol”- după liderul acestuia) din care a făcut parte și fostul deținut N. Purcărea, ce lupta împotriva regimului ce se instalase. Din păcate, condițiile erau destul de grele, adăugând și grija pentru cei de acasă, însă era prezent spiritul dârz și tânăr al anticomuniștilor. Membrii se ocupau de aprovizionarea cu alimente, și trebuia cunoscută zona de codru pentru prevenirea unui atac din tabăra adversă. („ Ne făcusem un adăpost într-o văgăună perfect camuflată la picioarele unei râpe înalte, de unde nu se putea vedea nimic. Cu aprovizionarea se ocupa Nicu Diaconescu, fost elev la școala militară….”) . Din păcate, membrii grupului „Dumitru Apostol” au fost denunțați de către pădurarul ce avea grijă de zona în care se aflau și unul câte unul au fost arestați, sau chiar împușcați când încercau să scape. Cei prinși au fost judecați de către un Tribunal Militar din Craiova și li s-au dat condamnări de la 7 la 25 ani de închisoare sau muncă silnică.

Nu mulți oameni ar avea curajul pe care acești oameni l-au avut. Au simțit chemarea lor, deși nu știau ce o să-i aștepte după; e de mare admirație și respect ceea ce au înfăptuit, căci ei ar fi generația de tineri pe care ar trebui să o luăm ca exemplu, ei sunt tinerii plini de credință care și-au dovedit dragostea de bunul Dumnezeu și în temnițe. E destul de trist că acești eroi sunt uitați, fiind încă ponegriți de unii care nu au cunoscut decât confortul, privilegiile și minciuna, sau au fost învățați să-l urască pe cel de lângă. Deși unii ar spune „de ce ar trebui să ne intereseze asta când este de domeniul trecutului?” sau „nu mă interesează decât prezentul” eu cred că niciodată nu trebuie uitată suferința și dăruirea tinerilor din generația de la 1948; în special aceia care au făcut parte din grupurile din munți, păstrând acea flacără vie aprinsă încă din copilăria lor.

Dumitru Bordeianu făcea parte din Corpul Studențesc Legionar din cadrul Facultății de Medicină din Iași, avându-l ca lider pe Moisiu Dumitru. El a fost arestat la 15 mai 1948 și dus prima dată la Galata, unde a avut primul contact cu restricțiile impuse de reprezentanții „clasei muncitoare”; acestea erau mai mult legate de alimentația minimă și perchezițiile aproape absurde ca nu cumva să atace aparținătorii proletariatului. După zece zile a fost transferat la închisoarea din Suceava. Acolo, din iunie 1948 până în februarie 1949 a fost bătut crunt, anchetat cu scopul de a mărturisi „de bună voie și nesilit de nimeni” tot ce știa despre tinerii legionari, dacă avea pe cineva din familie; era și un fel de a-i intimida să-i facă adevărați trădători, mizerii ale societății reeducate de adevărații liderii. Așa erau văzuți majoritatea tinerilor din închisori și, adesea, singura lor alinare erau încurajările celor din celula în care stăteau. După „anchetă”, plini de răni și abia ținându-se pe propriile picioare, erau duși în celulă și mângâiați de colegi, așa cum se putea. Încercau să le aline durerile provocate de bătaia cruntă a gardienilor pansându-le cu o cârpă umedă sau îi îmbărbătau în credință, spunându-le să nu cedeze. Se spune că micile gesturi contează, indiferent de circumstanțe, și așa și este. Uneori aceste grupuri de deținuți care și-au petrecut cei mai frumoși ani ai tinereții, sau oamenii în vârstă ce au murit în închisoare, au format o legătură de familie mult mai mare decât cea din familia propriu-zisă. Sunt oameni luați cu forța din familiile în care au crescut și duși în adevăratele iaduri – închisorile, pentru a răspândi tot ce le-a fost transmis de părinți și de către oamenii culți din jurul lor, cu scopul de a îmbărbăta și a fi îmbărbătați, de a lumina și a fi luminați. Nu conta nivelul lor de învățătură atâta timp cât aveau umanitate și iubire pentru cei aproape demoralizați.

Unul din episoadele relatate de fostul deținut Bordeianu era acela al înscenării legionarilor pentru dosarele de care era nevoie la proces, o adevărată mascaradă a justiției comuniste („S-a fotografiat o ședință de cuib în cadrul Facultății noi fiind repartizați pe unități, exact așa cum scria în Cărticia șefului de Cuib”) . E ca și cum vezi chiar în fața ta că ți se face o nedreptate, însă nu ai nicio putere să te aperi. Doar stai și privești, eventual ajutorul să vină din altă parte. În cazul legionarilor, dreptatea a venit foarte târziu, cu toate că și azi mai sunt oameni care cred că aceste înscenări sunt adevărate.

Și procesul din 1949 a fost la fel gândit de dinainte: oameni neantrenat în aplicarea corectă a legii, martori falși, lepădături de la marginea societății cu niciun gram de conștiință și moralitate, puși peste noapte procurori, avocați, șefi de unități etc. Motivul pentru care astfel de oameni au fost aleși este unul destul de simplu: ei erau cei mai la îndemână, adică cei mai ușor de manipulat. Și în cazul torționarilor era același lucru, numai că fiind robuști și buni de bătaie, ei erau cei mai periculoși; nu degeaba deținuții erau aproape sfâșiați din cauza loviturilor, privind în ochii plini de ură și întunecați ai bătăușilor. La proces au fost sentințe de 5, 10 și 15 ani, pentru fiecare din grupul lui Bordeianu. În aprilie a fost transferat de la Suceava la Pitești.

La Pitești, înaintea lui decembrie, nimeni nu știa scopul transferului lor la această închisoare. Aici erau aduși studenții, fiecare deținut fiind repartizat pe diferite categorii (vârstă, sex, statut social etc.). Toți cei care au trecut prin tortura de la Pitești își aduc aminte de un nume: Eugen Țurcanu – marele torționar din cadrul reeducării, fondatorul O.D.C.C-ului. Acest animal cu chip de om a fost ademenit de Nikolski, marele coordonator rus al experimentului care n-a făcut altceva decât să se folosească de Țurcanu ca de o marionetă. Lucru valabil pentru cei care au acceptat de bunăvoie să participe la „demascări”, operațiunea de distrugere a spiritului legionar. Ceea ce este de-a dreptul sfâșietor când vorbim de astfel de închisori a fost perioada sărbătorilor. La Suceava, în preajma Crăciunului, D. Bordeianu relatează cum în preajma acestei sărbători auzea glasurile duioase ale femeilor ce cântau colinde și cum unii oameni de afară mai buni la inimă încercau să se apropie de porțile închisorii cu mâncare pentru cei arestați. Însă gardienii îi alungau și la aruncau coșurile cu mâncare spunând că nu au voie. Un alt Crăciun, cel din 1950, a fost cel mai greu de suportat deoarece, în locul duioșiei și a imaginii pruncului Isus înconjurat de îngeri, deținuții nu au văzut decât batjocură adusă Fecioarei Maria și lui Isus prin niște melodii vulgare, cu cuvinte scârboase, forțați să-și mănânce nevoile fiziologice, bătuți mereu dacă se opuneau , ca să nu mai vorbim de infecțiile ce au apărut din cauza acestor tratamente inumane. În preajma Paștelui, zi de lumină și speranță, pornografia se manifesta în cele mai inimaginabile moduri. Așa cum este relatat de Părcărea: „În loc de cruce s-au cioplit falusuri….. Rugăciunile și Prohodul au fost substituite cu scrieri obscene. Noi trebuia să ne târâm, sărutând falusul.”

Nu am mai auzit de asemenea profanare a celor mai importante momente din viața unui creștin. Doare mult să vezi oameni care se abat de la credință, însă dacă am ști mai mulți despre tortura sufletească a deținuților, oare am mai putea scoate un cuvânt? Când vine vorba de teroare, suferință și mai ales putere, mintea umană devine foarte creativă în a găsi moduri să declanșeze un adevărat genocid spiritual. Tortura fizică durea prea puțin în comparație cu modul prin care comuniștii au încercat să-l îngenuncheze pe Cristos. Pare de necrezut, dar au existat astfel de metode, iar unii dintre pătimitori au ajuns până-n pragul nebuniei. Unii doreau chiar moartea, dar se sileau să ducă mai departe crucea. Nimeni dintre aceștia nu a scăpat total de acele chipuri ce exprimau batjocura și râsul diabolic, acea întrebare „Mai crezi în Dumnezeu?” pusă de atâtea ori, ca să vadă dacă mai trebuie lăsați în chinuri. Câte lucruri au îndurat acei bieți oameni, cine știe la ce se gândeau când slugile satanice îi ademeneau spre pierzanie! Un lucru este clar: comuniștii au fost capabili de orice. Și nu a durat câteva minute, ci ani întregi au fost maltratați. Erau puși să-l hulească pe Dumnezeu, să-și înjure familiile, tovarășii de suferință, să-i bată, să-i denunțe. Torționarii voiau să scoată cei mai rău din ei, să stoarcă tot din deținuți, să le facă animale sau informatori. Când vedeau că nu mai exista niciun semn de viață din interior, când erau morți sufletește, automat deveneau slugi diabolice. Se ajunsese la suspiciuni printre cei închiși, dar au fost care au tăcut, în ciuda neîncrederii; asta a însemnat pentru ei cheia salvării, căci nu au căzut în capcana comuniștilor.

Cei mai mulți, după ani de tortură, nici nu mai făceau diferența dintre bine și rău, se fereau de ceilalți camarazi, să nu atragă după sine pedeapsa ce consta în bătaie. Erau puși cu forța să adune informații și să le spună șefilor ce-au aflat și chiar amenințați cu camerile de tortură dacă nu îndeplinesc ordinul. Nici că era vorba să te pui cu bătăușii, că nu mai scăpai din mâinile lor. Căci așa ziceau: „de fier să fiți și tot o să vă topim” . Nu încape îndoială că Cel Rău sălășluia în inima lor. O astfel de duritate, oricât s-ar lungi, până la urmă va dispărea și va fi înlocuită de slăbiciune și frică din partea celor care erau marile monstruozități create de propaganda regimului de atunci. Torționarii nu au fost „răsplătiți” cu funcții sau aprecieri din partea partidului, însă au fost și ei în închisori, puși să declare pe hârtie – așa cum i-au forțat pe deținuți să spună tot ce știau despre ați tineri legionari – câți oameni au torturat, ce metode au folosit, ce au putut afla după anchete, judecați în cadrul unor procese aranjate de dinainte și, în cele din urmă, executați .

Nimeni nu a scăpat din mâinile celor din Partid. Ei sunt cei care au avut ideea de reeducare, ei sunt cei care au înscenat totul, pas cu pas, și s-au folosit de ființe fără scrupule și mișei să-i transforme în cei mai mari torționari pe care i-a cunoscut istoria. Fie că erai deținut sau torționar, nu conta în ochii celor de la conducere, deoarece, odată încăput pe mâna lor, nu mai era cale de scăpare. Și mai ales gândul că toate aceste procese s-au ținut în secret și ascunse de ochii lumii timp de patruzeci de ani poate fi bulversant, căci ne gândim că poate au mai fost zvonuri cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Într-adevăr lumea, în special rudele deținuților, bănuia că ceva era suspect legat de închisori, dar ferocitatea Securității cu privire la tentativele de ponegrire a Partidului, era de nemăsurat.

Din 1964 deținuții au fost eliberați la cererea lui Gheorghiu-Dej, însă asta nu a însemnat lipsa urmăririi lor, din simpla cauză Partidul se temea că vor spune printre oameni ce li s-a întâmplat în închisori. Nu a fost ușor să se reintegreze, să continue ceea ce au lăsat după ce au fost arestați, mulți nemaiputând să-și încheie studiile. Dar asta nu i-a oprit din a-și găsi un loc de muncă ce să le ofere măcar strictul necesar, încercând să nu-și mai amintească de ororile prin care au trecut. După eliberare, N. Purcărea a luat-o pe drumul artei, al cioplirii în lemn cu dalta și ciocanul. A vrut să-și exprime indirect durerea ce a suportat-o prin minunate lucrări lucrate în lemn, mânuite cu măiestrie, stilul tradițional nelipsit din sculpturi; importanța pe care a atribuit-o acestor creații poate fi înțeleasă numai de cel care le-a creat. Dumitru Bordeianu a reușit să plece din România, iar din Australia (căci acolo ajunsese) a început să scrie cartea, neavând surse scrise din închisoare, căci erai aspru pedepsit dacă erai prins cu o bucată de hârtie. Totul trebuia reprodus din memorie. Stiloul îi erau amintirile, iar vocea care-i dicta era conștiința. Așa a apărut „Mărturisiri din mlaștina disperării”, din memoria unui fost deținut politic.

O călătorie de neimaginat în căutarea și regăsirea iubirii de Dumnezeu. Așa putem descrie calvarul prin care au trecut tinerii din Frăția de Cruce. Simplul fapt că erau în stare să umble pe stradă, lumea știind de unde făceau parte, îmi pare un act de curaj. Comuniștii au încercat să facă din ei exemple negative, silindu-se să intimideze populația, ca să nu le urmeze exemplul. Ei sunt martirii credinței. În afară de modurile prin care au fost torturați, nu găsesc o altă deosebire între ei și primii creștini executați pe timpul împăraților romani – de la Nero până la Constantin – care au vrut să facă din primii creștini exemple negative, dar religia tot s-a răspândit printre cei însetați de mântuirea lui Cristos. Asta nu ar trebui să ne îndepărteze de credință, căci aceasta nu se învechește ca orice obiect, ci să ne apropie și să fim mândri că istoria ne-a păstrat astfel de mărturii pentru a ști ce s-a întâmplat în spatele terorii și a propagandei comuniste. 

Note de subsol:

1 Experimentul era format din mai multe etape. Prima se numește „Demascarea externă” ce presupunea anchetarea deținutului pentru adunarea de informații și silirea acestuia în a fi loial partidului și a O.D.C.C-ului (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste). A doua era „Demascarea internă” ce însemna denunțarea celor care ajutau alți deținuți sau care arătau un comportament „neadecvat” conform celui cerut de partid de către iscoadele torționarilor. A treia reprezenta înlăturarea credinței și a moralității prin diferite torturi, iar ultima avea ca scop transformarea victimelor în călăi; erau puși să-și bată prietenii asfel încât să le distrugă ultima fărâmă de umanitate. Informație găsită pe site-ul https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/fenomenul-pitesti . și Ierunca, V. (1990, 2013). Fenomenul Pitești. București: Humanitas, pg. 18

2 Purcărea, N. (2012). ,,Urlă haita…” Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. Mănăstirea Diaconești: Fundația Sfinții Închisorilor, pg. 112

3.Purcărea, N. (2012). ,,Urlă haita…” Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. Mănăstirea Diaconești: Fundația Sfinții Închisorilor, pg. 52

4.Nimic în comunism nu era întâmplător. Înscenările reprezintă o caracteristică în vederea împlinirii cerințelor Partidului. Bordeianu, D. (2017). ,,Mărturisiri din mlaștina disperării”, București: Scara Print. Pg. 72-73.

5 Ibidem, pg. 202

6 (Purcărea, 2012), pg. 96

7 Aceste cuvinte aveau scopul de a inspira teama printre deținuți. Țurcanu le spunea cel mai des în timp ce-și tortura victimele.

8„Jocul cu satana este foarte periculos, pentru că cei care-l servesc, din colaboratori, devin victime. Satana nu are scrupule, nici cuvânt, nici morală, nici sentimente….” (Bordeianu, 2017), pg. 103-104

9 „Orice obiect lucrat face parte din sensibilitatea celui care l-a făurit. Eu tot timpul am vrut să creez dintr-un lemn de foc o bijuterie…” (Purcărea, 2012) Simțul artirstului de altă dată sălășluiește în cei care înțeleg originile poporului nostru. Nu toți au mânuirea unui maestru al instrumentelor căci nu acestea îl fac pe artist, ci el se folosește de acestea pentru a face în realitatea ceea ce și-a schițat în minte. Tradiția nu moare iar Nicolae Purcărea ne-a dovedit asta prin munca lui

Surse online: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/fenomenul-pitesti .

Bibliografie:

Bordeianu, D. (2017). Mărturisiri din mlaștina disperării. București: Scara Print.

Ierunca, V. (1990, 2013). Fenomenul Pitești. București: Humanitas.

Purcărea, N. (2012). Urlă haita… Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud. Mănăstirea Diaconești: Fundația Sfinții Închisorilor.