Panoul iubirii

1.2 Iubirea, un soi de letargie? Ce iubești tu, de fapt?

Perioada sărbătorilor. Cu entuziasm și bucurie le întâmpin de cele mai multe ori dar doar le întâmpin. Cam așa să fie și iubirea?

• Nu știu câtora dintre voi le place ploaia. De cele mai multe ori, multi dintre noi ne întristăm sau chiar ne enervăm când vedem acei nori greoi deasupra noastră, ce se instalează cu corturile de luptă, acaparând cerul ca într-un război. Însă când apare soarele și învinge norii, toată lumea sare de bucurie… De ce să fii în tabăra soarelui? Egiptenii îl venerau și ei au fost una dintre cele mai cultivate civilizații. Soarele, centrul universului? Nu prea. Soarele, centrul galaxie? Cam da! Oare câți sori există în Univers? Dar întuneric? Așa vânăm și noi „sufletul pereche”, venerându-l, uitând că orice nor și orice ploaie udă pământul și îl ferește de puterea soarelui.
• Soarele reprezintă lumina și din acest motiv e venerat, însă lumina nu e generată numai de soare. Ia doua bucăți din material textil și, prin forța frecării, o să rezulte lumina! Dar energia fiind prea mică, va fi nevoie de întuneric ca să o poți vizualiza. Oare fericirea credeți că e generată numai de iubire? Iar întunericul nu are niciun folos?
• Norii, ploaia, furtuna, fără ele soarele ar fi deranjant, enervant. Imaginează-ți că e sărbătoare în fiecare zi. Atâta ciclicitate, atâta placiditate! Ele în sine semnifică numai ce vrea fiecare să semnifice; la fel și iubirea. O modalitate de a găsi mereu scuze ca să nu faci nimic sau să nu găsești fericire în tine. Fiecare se bucură pentru că găsește motive de a o face. Ați simțit vreodată bucurie fără să știți cu adevărat motivul (și nu mă refer la momentul când îl negați)? Am spus că le întâmpin cu bucurie și entuziasm. Dar de ce? Caut și eu scuze și poate abia aștept să zac în starea de letargie numită relaxare? Personal, pentru mine furtuna dinaintea calmitătii și transcenderea de la cele două extreme e fascinantă, mai fascinantă decât vizualizarea individuală a calmității. Oare ăsta e motivul ascuns în spatele iubirii: vânarea letargiei? Căutarea ei să fie furtuna și găsirea ei, calmitatea? Da, dar o calmitate nocivă, din punctul meu de vedere, pentru că scopul ei e însăși letargia.
•  Toată pregătirea și unicitatea lumii ce se instalează înainte de sărbătoare (într-un mediu sănătos, desigur),  îmi generează bucuria. Alergi la un maraton pentru prima dată, dar înainte te pregătești o lună cu niște amici la fel de dornici de sport ca tine; aceasta îmi generează bucuria. Apoi termini maratonul. Clasa ta are un examen și toți lucrează, întreabă și răspund, fiecare ajutând cum poate; aceasta îmi generează bucuria. Ca mai apoi fiecare, individual, să se găsească în fața foii de examen. Și tot așa. Toți vânează destinația, dar nici unul nu se bucura de călătorie. Eu însă, da.
• Un grup de prieteni și niște întrebări. O întrebare care stă să cadă pe pământ, dar parcă plutește până când prima persoană aruncă o funie și o trage la pământ. Acum coborârea întrebării e direct proporțională cu puterea ce stă în acea persoana. Exista posibilitatea să atârne și el cu tot cu întrebare, dacă nu prezintă destulă forță. Dar până la primul cuvânt scos, de cele mai multe ori intervalul e de vreo câteva secunde. Câți sunt cu adevărat activi în formularea răspunsului? Majoritatea sunt în starea de letargie a relaxării, așteptând ca cineva sa dărâme odată întrebarea și să-i dea knock-out. Eu personal prefer să nu aud cuvântul până nu îmi leg propria funie de cuvinte, ca mai apoi să văd cât de solidă a fost față de celelalte. Toată lumea preferă minimum în utilizarea de energie.

• Lumea preferă calmitatea pentru că îi e frică de furtună. Dar nu ia în calcul că furtuna poate fi mai caldă și mai ordonată și mai calmă decât însăși calmitatea.

• Originea ordinii nu se află numai în ordinea prestabilită a societății. Dezordinea e o ordine non-normativă. Când tu ești în echilibrul, orice din jurul tău va deveni echilibru prin prisma ta.
• Dacă vânezi prea mult, ajungi doar să întâmpini și nu să te bucuri de cei vei găsi pe parcursul vânătorii. Rămâi doar la suprafață, atingi numai suprafața fiind fixat asupra unei prăzi. Și faptul că e o pradă, nu va merita efortul cauzat de disperare, așa că lasă natura ta de prădător dacă nu mai ești capabil să observi habitatul.

• Nu mai ești un prădător dacă ți-e frică să te afunzi în sensuri și noțiuni. Vei deveni un animal de companie blând cu condiția ta. Și, de altfel, asta înseamnă sărbătoarea. Iar pentru majoritatea asta înseamnă și iubirea, zona de scăpare față de abis, pe când ea însăși trebuia să fie un abis infinit.
• Prefer să mă bucur decât să vreau să mă bucur. Și prefer să iubesc, indiferent dacă a mai iubit cineva ce iubesc eu. Prefer să vad ce lumea de obicei nu vede și nu venerează. Un vânt, o ploaie, o lumina dintre nori, un soare arzător și căldura năucitoare ce se vede pe asfalt în toiul verii, gerul ce-mi amorțește degetele și însuși sentimentul de amorțeală, gunoiul și frunza pe o baltă, ce mă tentează sa le împrăștii. Sau reflexia mea în ochiul celui de lângă mine, vesel sau înlăcrimat, posibilitatea să fiu eu cea din câmpul lui vizual. Sau ceața în toiul zilei, a nopții ca niște fantome ce mă urmăresc oriunde aș merge. Sau mașina parcată și umbrită de un copac, natura și urbanitatea străpungându-se fiecare în disperarea ei.

,,Sărbători fericite!”. O sintagmă care nu prea mă face să mă gândesc la fericire. Dar pe voi?