Promisiuni 

Am crezut că vreau să fiu cu tine. De mult, foarte de mult. Când m-ai întrebat aseară dacă vreau să ies, am spus „da“ pentru că am crezut că nu se va întâmpla nimic major. Iar când mi-ai furat primul sărut, am știut că nu va mai fi nimic la fel, că totul se va schimba. Am știut din prima clipă, de când m-ai luat în brațe și ți-ai împrăștiat săruturile veninoase pe chipul meu, că totul va fi pierdut. Și am crezut că vreau, chiar am crezut, dar m-am înșelat. M-ai sărutat, iar eu am înghețat la propriu și la figurat. Și ce e cel mai rău este faptul că m-am lăsat în voia sorții. Am dat gândurile la o parte și m-am lăsat legănată de durerea produsă de celălalt, de adevăratul om, cel care voiam sa mă sărute și să mă îmbrățișeze. Erai așa de încântat, dar eu m-am speriat. Eram încremenită ca o statuie de gheață. M-am lăsat dusă de val. Te-am sărutat și eu. În următoarea secundă, am regretat amarnic, instantaneu și irevocabil. Am știut că va trebui să te rănesc la un moment dat, în viitor.

Îmi promiteai tot felul de lucruri: că mă vei face să mă simt iubită și apreciată, că mă voi simți fericită si frumoasă. Când mi-ai zis: „Te iubesc!“- am vrut doar sa mă înghită pământul. Nu te-am crezut, așa că nu ți-am răspuns la declarație. De trei ori ai spus că mă iubești, ceea ce m-a făcut să urăsc numărul trei. Nu ți-am crezut nicio promisiune, niciun zâmbet, niciun sărut. N-am știut ce să fac, așa că mi-am jucat rolul. Am zâmbit și am vorbit mai departe cu tine noaptea, după ploaie, sub norii umpluți de lacrimile mele, cele care încă nu au curs. Încercam să scap de tine, încercam să mă adun. Dar tu erai tot acolo și mă sufocai ca un șarpe.

Sentimentele care ar fi trebuit să mă facă să îmbujorez nu erau acolo, erau departe, îngropate în suflet împreună cu cadavrul Omului Divin pe care eu îl iubesc. Eram plină doar de vinovăție, teamă, furie, exasperare, umilință, destrămare, dezamăgire. Nu simțeam fluturi în stomac, nici măcar omizi, doar greață și înfrigurare. Omul Divin mă facea să am un întreg cârd de păsări numai cu o privire, dar tu, când mă uit în ochii tăi, văd o goliciune insuportabilă. Ești rece, pustiu și gol.

A rămas să ne vedem a doua zi, iar a doua zi eram speriată de moarte. Știam că trebuie să tai din carne adevărul, că va trebui să te rănesc. Dar n-am putut să o fac față în față, așa că am făcut-o printr-un mesaj. De atunci, nu te-am mai văzut. Și mă bucur că nu am dat de tine. Am vrut să-l privesc doar pe Omul Divin, cel de care sunt îndrăgostită și care m-a rănit.

În loc sa încerc să fiu fericită cu tine, am ales să fiu tristă fără el, fără Omul Divin. Bine…„divin“ este mult spus, dar am încercat să-i dau un nume și m-am gândit la zâmbetul lui luminos, divin. Așa a ajuns să fie numit „Omul Divin“, cu o atitudine diabolică.

Ce pot spune… sunt îndrăgostită de diavolul îmbrăcat în straie îngerești. Dar și Diavolul este un înger, până la urmă.