Recenzie: „Abatorul 5” de Kurt Vonnegut

     ,,Abatorul 5″ sau ,,Cruciada copiilor” de Kurt Vonnegut este unul dintre cele mai neobișnuite romane pe care le-am citit vreodată. Asta se datorează în mare parte faptului că încă nu am reușit să găsesc un alt roman care să spună povestea unui tânăr soldat american luat prizonier în Al Doilea Război Mondial, care este marcat de bombardarea orașului german Dresda, călătorește involuntar în timp și este răpit de extratereștrii pentru a fi expus la grădina zoologică. În final, partea cea mai stranie este că adunătura aceasta de idei, la prima vedere, fără nicio legătură una cu alta, reușesc în contextul ,,Cruciadei Copiilor” să formeze o narațiune coerentă care abordează cu succes temele existenței ,,liberului arbitru” și al efectelor războiului asupra soldaților.

Primul capitol este geneza romanului povestită de către narator, explicându-și dorința de a scrie o carte despre bombardamentul Dresdei, o nenorocire a celui de-Al Doilea Război Mondial care l-a afectat direct, dar care e mai puțin discutată, deși a fost un incident groaznic de lichidare a populației unui oraș cu valoare culturală, lipsit de importanță strategică. Naratorul va continua să apară ca personaj secundar minor de-a lungul acțiunii, adăugând un element meta evenimentelor din carte. Povestea propriu-zisă începe în al doilea capitol, prezentând personajul principal: Billy Piligrim. Restul romanului este experiența sa ca soldat în Al Doilea Război Mondial, întreruptă ocazional de salturile ad-hoc în diferite momente din viața lui. Cartea se încheie simetric, revenind la relatarea naratorului despre geneza romanului.

Kurt Vonnegut îmbină elementul magic realist al saltului involuntar în timp ca expresie a incapacității personajului principal de a-și controla viața și de a trăi ancorat în prezent datorită traumei războiului, cu factorul SF în forma trafalmadorienilor, o specie foarte avansată de extratereștrii care văd simultan în trecut, prezent și viitor. Aceștia îl învață pe Billy cum să se concentreze pe clipele frumoase din viață și să accepte inevitabilul morții și al tragediei folosind refrenul: ,,Așa merg lucrurile!” care e repetat în roman de fiecare dată când se vorbește despre moarte. Pentru trafalmadorieni cursul lucrurilor este deja prestabilit și nu poate fi perturbat, prin urmare liberul-arbitru nu există. Deși nu sunt de acord cu această idee, deoarece consider că toți putem învăța din trecut pentru a clădi un viitor mai bun, înțeleg cum această mentalitate ar putea fi liniștitoare și logică pentru cineva ca Billy, care pe parcursul vieții a fost constant aruncat în situații dificile fără voia sau vina lui: a fost trimis să lupte pe front; a fost răpit de extratereștrii nu pentru că era special, ci din pură întâmplare; a fost singurul supraviețuitor al unui accident aviatic etc.

Aș spune că întregul roman este o metaforă pentru procesul de vindecare al autorului care a luptat în Al Doilea Război Mondial și a trecut prin multe dintre experiențele lui Billy Piligrim. Este posibil ca atitudinea învinsă a personajului în fața morții și salturile în timp să fie de fapt manifestarea desensibilizării față de suferința altora provocată de brutalitatea războiului și reprezentări ale episoadelor de PTSD (stres post-traumatic) datorate experiențelor de pe câmpul de luptă, Billy Piligrim fiind teleportat în perioada când era soldat de fiecare dată când războiul este adus în discuție de către alte personaje din carte.

,,Abatorul 5″ este într-adevăr un roman unic, care mi-a menținut atenția până la final, în ciuda tuturor ciudățeniilor sale care s-ar fi transformat în dezavantaje în mâinile unui autor mai puțin talentat decât Vonnegut. În nicio altă carte de beletristică pe care am citit-o până acum nu au fost descrise cu atâta profunzime și sensibilitate efectele psihologice de lungă durată pe care le au astfel de experiențe asupra individului, de la șoc, la depresie, la PTSD, la blocaje emoționale.