Vid

Toată lumea pleacă, rămân iar singur,

Chiar mai mult de atât,

Nu trebuie să ascund…

Închegat între patru pereți ascultători

Și tăcuți,

Ascultători ai cadenței loviturilor

De cap,

Nu prea tăcuți fiindcă țipă

O reverberație mută…

Nimeni nu-mi este alături în polemica mea cu mine,

Într-o luptă calmă, putrezită, întreținută de lanțuri…

Mâncat de negură, consumat de vid,

Și-mi simt măruntaiele rostogolind

În insipid…

Nici măcar alături nu-mi este solitudinea,

Așa mă simt pustiu când renunță liniștea,

Renunță la mine pentru descătușare,

Eu fiindu-i slăbiciunea;

S-a săturat de mine că am venit să-i cer alinare,

Schimbată a fost situația că ei i-am prezentat deșertăciunea…

Nimicnicia este-n mine, vrea și ea să iasă,

Izolată este într-o cușcă, într-o carcasă,

Vidul simțindu-mă ca o pușcărie,

Eu simultan îl simt ca acasă…