Ție, primă iubire

Am avut parte de tine când nu mă așteptam,

Dar fii sigură că ai reușit să fii exact așa cum visam.

Ai aprins în mine focuri de nestins,

Am râs, am iubit, dar am și plâns,

Mi-ai oferit speranțe și credință cum nu mai întâlnisem,

Și-am prețuit, cu sfială, tot ceea ce primisem.

Dar, din păcate, n-ai vrut să mai rămâi,

Și-atunci mi s-a părut că sunt a nimănui.

Deși știu că nu era al meu și n-ar fi fost corect,

Ți-aș fi cerut să-l lași cu mine, căci el era perfect.

Ai ales totuși să-l iei și să pleci,

Sper însă ca, din când în când, pe-aici să-ți faci drum și să mai treci,

Chiar dacă focul meu acuma pare stâns,

Mocnește încă-ncet să încălzească sufletul ce-i plâns.

Ți-am dedicat și versuri, fiindu-mi ca o muză,

Dar de când ai plecat, simt gust amar, ca al pelinului pe buză.

Acum încerc să-ți șterg urma prezenței,

Dar te-ai întipărit prea bine și  nu m-obișnuiesc absenței.

Nu-ți port pică și nici nu aș putea,

Căci mi-ai modelat și inima, dar mi-ai deschis și mintea.

Ai să rămâi, ghicesc, mereu în urma mea,

Prinzându-mă când cad, amortizând căderea.