INTERVIUL DE DUMINICĂ #9

Bună seara, dragii mei, și bine ați venit la cea de-a noua ediție a Interviului de Duminică. Sper că sunteți cu toții bine și reușiți să vă mențineți stresul la u nivel nu prea mare.

Despre invitatul meu de azi pot spune doar că este un voluntar care, în ciuda tuturor activităților în care este implicat, găsește mereu timp pentru oamenii de lângă el. Aș vrea să vă spun mai multe, dar simt că ar fi inutil, așa că vă invit să citiți și să îl descoperiți singuri pe omul Dan Zăhărescu.

Bună, Dan, și bine ai venit la Interviul de Duminică. Pentru început, ne-ar face plăcere să știm câteva lucruri despre tine. Cine este Dan Zăhărescu?

            Student al facultății ce stă sub auspiciile teologului care și-a iubit neamul în litera credinței pe care și-o asumase, prieten cu o parte dintre voi, membrii Colegiului ,,Sfântul Nicolae” și camarad de formare în instituția care ne susține parcursul teologic, duhovnicesc și tineresc, deopotrivă. Voluntar și coordonator de Departament în ASCOR sau, cum îmi place să mă gândesc, în asocierea tinerilor care-și doresc mai mult de la ei – pe Dumnezeu și o prietenie sinceră.

De loc, sunt din orașul lui Sadovanu, a lui Matei Millo și a mitropolitului rătăcitor Visarion Puiu. Crescut în Brătești (sat cu o profundă istorie, pentru mine, ce-și găsește ecou în numele oamenilor mari, precum Sadovanu, Ioanichie Bălan, Regina Maria, Natan- Starețul cel Sfânt al Putnei) și școlit liceal în ,,seminarul de la răscruci”, la ,,umbra” iubitorului de etnografie, preot Dumitru Furtună, din orașul Dorohoi (unde se mai agață harta în cui), de care se leagă și prietenia cea strânsă cu mitropolitul războiului –  Pimen Georgescu. De ce spun toate acestea?! Pentru că nu poți, ca om, răspunde obiectiv la întrebarea ,,Cine ești”. Doar Dumnezeu a făcut-o. Noi suntem suma oamenilor frumoși, dar și neputincioși care și-au lăsat amprenta în devenirea noastră. De noi ține dacă ratăm ținta, iar eșecul e mai dureros în măsura în care ai avut la cine privi cu mândrie și n-ai luat aminte...

Spune-mi patru lucruri sau activități care te fac să te simți fericit și relaxat.

          Nici eu și îndrăznesc să zic, nici tu, Teofana, nu avem doar patru lucruri care ne aduc aminte că ar trebui să mai fim și fericiți. General vorbind, omul mă împlinește, dar asta în măsura în care acord atenția cuvenită. Multe din întâlnirile noastre sunt rate, iar asta pentru că privim cu scepticism și nu cu încrederea cu care se uită și Dumnezeu la noi. E normal acest lucru, desigur, dar într-o anumită măsură... Desigur, o călătorie este relaxantă, o carte bună, un moment de cântare la strană, o revedere cu o veche prietenie... Însă esențialul se rezumă, pentru mine, la a trăi cât de aproape pot de normalitatea vieții unui tânăr care mai intră, uneori și cu mintea prin Biserică.

Fiind student și voluntar există cu siguranță momente în care devine dificil să faci față stresului și anxietății. Cum reușești să gestionezi situația și, implicit, stresul, ca să rămâi în echilibru cu tine?

Am realizat în ultima perioadă un lucru foarte important: Stresul este direct proporțional cu egoismul din mine. În măsura în care las din mine, dăruiesc din mine și lucrurile de care am certitudinea maximă, primesc și eliberarea de ,,sindromul” stres. Personal, cred că ține de noi și de măsura noastră de a-i iubi pe oameni mai preus de contexte, de dreptate personală și de dorința de a ieși cât mai în față. Stres, anxietate și probleme de existență se stârnesc în om, în noi și în primul rând în mine atunci când uit că nu sunt eu chiar centrul de gravitație al celorlalți. Bine zice ardeleanul: ,,Nu te-ntinde tăt în tău, că nu-i tă-ul tăt al tău”.

Care a fost cea mai mare provocare în activitatea de voluntar și cum ai reușit să o depășești?

Să-i accept pe ceilalți cu scăderile lor, mai ales în momentele în care aș fi crezut că am dreptatea lumii întregi. Pompos, nu?! Însă da, nu-i ușor să-l privești pe cel din fața ta și să-l creditezi ca pe cel ce a fost creditat mai întâi de Hristos. Pentru că despre asta e voluntariatul, să reușești să schimbi în tine fix ce ți-e mai comod să faci. Nu am reușit, am senzația că sunt pe cale și sper să nu mă înșel, însă cred că despre asta e vorba: a privi pe celălalt ca persoană întreagă, important, cu un cuvânt de spus chiar dacă unoeri, pe bună dreptate, chiar nu reușește să se înscrie în tiparele clasice de comunicare.

Ai avut momente în care ți ai pus întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu?

Un soi de ateism cred că experimentăm mai toți... Negarea directă a lui Hristos este cea mai ,,elegantă” față a ateismului, pe când ascunzișurile noastre, a creștinilor, sunt mai durerose când ies la iveală. Încerc ca atunci când uit de Dumnezeu să mai trag de mine, însă de cele mai multe momente nu apuc. Mi-o ia înainte Dumnezeu și nu mai am timp. Să știți, fuge mai repede decât mine Domnul, dar tot pentru mine, pentru tine...

Care este sloganul, cuvintele după care te ghidezi în viața?

Nu am așa ceva... Pentru că există atât de multe motive să te legi de motivările vieții și nu ai cum, efectiv să te legi de una singură. Însă tare dragă mi-e o vorbă de-a lui Hristos: ,,Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a gătit vouă Împărăția”. Îmi dă încredințarea că în nimicnicia noastră, în starea noastră promiscuă a societății, totuși, avem o chemare  ce răsună clar: ,,veniți la loc înalt, cu gânduri înalte”. Suntem prea mari (să ne mai permitem a fi) pentru lucruri mici.

Dacă ar fi să ai, pentru o oră, posibilitatea de a îndeplini orice dorință, care ar fi aceea?

Să schimb noțiunea de timp, întâi! Glumesc. O pot oare păstra ca întrebare deschisă?

Clar, sunt multe lucruri, de toate felurile, pe care le-aș putea face. Numai la douăzeci și unu de ani mai simți că poți sări și de pe blocuri, însă un răspuns din acesta merge dezvoltat, în parte, cu prietenii comunității colegiului. Pănă atunci mă întreb eu cât se poate de serios dacă am atât de multă libertate să înțeleg că eu pot, deja, face orice. Iubește și fă ce vrei, nu? Dar pe cine și de ce?! Da, o nebunie de discuție ce merită continuată!