Jurnal german (1)

Contactul cu spațiul german l-am luat pentru prima dată în adolescență, când părinții, prima generație de țărani care a lăsat opincile la barieră, au ținut să le facă copiilor botezul ,,vestic”. Eu, cea mare, am fost prima luată într-o excursie în occident, chiar în Anno Domini. Printre țările vizitate cu trenul via InterRail se număra și Germania. De aici îmi amintesc ceasul de la München și primirea călduroasă a unui prieten de familie din Ingolstadt. Domnul ne-a făcut turul orașului, impozanta catedrală gotică o văd și acum cu ochii minții. Tot el ne-a dus la Donaueschingen, la izvoarele Dunării, unde o doamnă foarte amabilă, mamă a trei copii, ne-a primit la fel de călduros. Țin minte că am conversat cu unul dintre fiii ei în engleză și mi-a plăcut că își petreceau timpul liber citind. Cât despre izvoare, mă așteptam la ceva mai impresionant decât un părculeț c-o țâșnitoare.

Anii studenției m-au adus din nou în Germania.

În Germania am revenit în anii studenției, 2000 și ceva, într-o iarnă geroasă cu ocazia întâlnirii europene prilejuită de comunitatea creștină de la Taizé, în Hamburg. Am fost cazată la o doamnă, am păstrat în minte economia de resurse și recomandarea ca dușul să nu depășească cinci minute. Ne mâncam pachețelele într-o hală imensă, m-am tăiat într-o conservă la un deget și mi-a rămas un semn de bună purtare. Atunci m-am îndrăgostit de porturi, în ciuda vremii neprielnice. Aveam să admir mai târziu Lübeckul lui Thomas Mann din ecranizarea Casei Buddenbruck (2008).

Grație unei burse doctorale la Uni Freiburg, am ajuns în 2011 în Germania, cu o prietenă. Pe vremea aceea, fostul soț ținea să emigrăm, ne-am și apucat de cursuri de limbă, am și parcurs anemic nivelul A1. Cele trei luni în compania unei colege și prietene nici nu le-am simțit. Zilele ni le petreceam la bibliotecă, eu în documentarea pentru teza pe studii canadiene, ea caraibiene și amândouă la shopping de la solduri. Am umplut casa de chilipiruri, multe haine care după sarcină nu mi-au mai venit.

Confesiunile unei dependente de cumpărături: plăcerea achiziției e importantă, folositul lucrurilor mai puțin.

Da, și vizita soțului, ne-am plimbat prin Elveția, la Zürich ne-a mâncat un frig crâncen de iarnă și ne-a bătut un vânt de-a înghețat și sufletul în noi, cum spune acum fetița mea de zece ani. Pe-atunci ne încălzeam încercând s-o avem, ne-a și reușit pasența în România după bursă, Eva noastră s-a născut în decembrie 2011.

Momente dulci

Revenind la sejurul freiburghez cu colega mea, am văzut Baselul și Konstanzul. Îmi aduc aminte vizita la fabrica de ciocolată și lacul cu lebede… la noi n-ar fi rezistat, ne tot ziceam, făceau țiganii din ele friptură. Lasă, că și tu visezi la rațe pe pat de portocale la cuptor, mi-o servea, și așa și era. Ni s-a alăturat spre final o altă colegă mai mică, ea studia literatura mexicanilor din Statele Unite. Chicana-caraibiana-canadiana, făceam un trio românesc de zile mari. 1 martie l-am petrecut plimbându-ne prin oraș, după Google photos, unde-am încărcat ce-am mai pozat, prin catedrale, parcuri, am colindat cât am putut, ne-am urcat pe unde ni s-a permis și-am servit ciocolate calde și prăjituri delicioase ca mărțișoare dulci, pădurea neagră fiind preferata mea.

Tot pe-atunci, spre rușinea mea, am învățat că prelegerile academice nu se aplaudă, vorbitorul e răsplătit de public pentru cercetările sale, cu pumnul bătut în masă. O vizită memorabilă a fost la casa doamnei Lidia Stăniloae, prietenă de familie. Amabilă, ne-a invitat pe mine și colega mea la o cafea și o prăjitură, mai târziu am aflat noi că politețea dictată de Kaffee und Kuchen ne-ar fi impus plecarea după o jumătate de oră. Noi, însă, am ascultat-o pe ea și pe fiul ei precum Teleenciclopedia, deși spusele ei nu ne-au rămas în minte peste ani. Mergeam pe jos să economisim banii pe transport, ne găteam și-mi ziceam: da, e frumos, aș putea locui aici.

Timpul m-a făcut, însă, să-mi schimb părerea…

*sursa fotografiilor – arhiva personală