Student la Berlin – Mihai Eminescu și cultura germană.

Unul dintre ultimii mari romantici europeni, Mihai Eminescu, ajunge la Berlin pentru a-și definitiva studiile. Imperiul German se intalează cu grandoare, iar tânărul poet român îi este martor.

Epoca romantismului își conturează și definitivează formele în raport cu arta, literatura și muzica produsă în spațiul cultural european, o dată cu mișcarea germană Sturm und Drang din secolul al XVIII-lea și continuând cu evenimentele artistice conexe revoluției franceze și, prin urmare, cele ale industrializării. Era romanticilor atinge și ultimii ani ai secolului al XIX-lea prin contribuția poetului român Mihai Eminescu. Un aport literar, cultural prin extensie, măgulitor pentru o națiune culturală în formare, așa cum era cea românească, dacă este să o privim în raport de comparație cu cea germană, mult mai dezvoltată și articulată la acea vreme.

Către finele secolului, spațiul german avea să fie cuprins de mari schimbări sociale, politice și artistice. În iunie 1871 trupele imperiale intră în Berlin prin Brandenburger Tor, dând naștere, prin proclamația lui Bismark, Imperiului German. Otto von Bismark devine cancelarul noii puteri, Berlinul se metamorfozează (se dezvoltă infrastructura, se construiește prima linie de metrou, iau naștere muzee, populația crește de la 80.000 de locuitori la aproximativ 2 milioane de locuitori în doar câțiva ani ș.a.), iar decadentismul acaparează literatura și filosofia germană (până atunci una profund romantică). În toată această vâltoare și efervescență transformatoare, tânărul Mihai Eminescu ajunge la Berlin cu o bursă de studii (stipendium) oferită de societatea Junimea. Ca martor al demonstrațiilor imperiale și în sufletul marii capitale, de pe strada Albrecht nr. 6, nu departe de universitate, Mihai Eminescu avea să descrie cu admirație modul în care Berlinul se transformă în centrul Europei:

Grație geniului politic cu care l-a înzestrat natura și pe care înșiși adversarii săi au fost siliți să i-l recunoască, Germania, și în special Prusia, a căpătat de la războiul din 1886, și mai cu seamă de la colosalul duel franco-german din 1870, o vază și o preponderență necunoscute în istoria ei națională. De atunci, Berlinul a devenit centrul Europei. Soarta popoarelor nu s-a mai hotărât la Paris sau la Londra, ci pe malurile Spreei și, ori de câte ori o chestiune importantă a fost pusă în joc, diplomația s-a adresat primului ministru al împăratului Wilhelm spre a o rezolva.

Revista Timpul, 17 iunie 1882

O perspectivă poetică este conturată și în pomul Privesc orașul – furnicar:

Privesc orașul furnicar ­
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu câte-un chip la a stradei colț.
Și trec foind, râzând, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind
Dar numai p-ici și pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veștminte
Cântând a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod ­ -sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet - tarra bumbum- ­
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se deșir;
Ei trec mereu ­- tarra bumbum ­-
Și dup-un colț dispar acum...
O fată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Și-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat ­-
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Perioada berlineză îl duce în fața încercărilor financiare și îl forțează pe tânărul student Mihai Eminescu să se angajeze ca secretar personal la Ambasada României din Berlin, în slujba directă a diplomatului Th. Rossetti. Studiile și munca nu îi opresc fluxul creator, permițându-i poetului să scrie și să publice în Convorbiri literare unele dintre cunoscutele sale compoziții poetice și narative: Miron și frumoasa fără corp, Fata din grădina de aur, Panorama deșertăciunilor, Memento mori, Cezara, Floare albastră, Înger și demon, Sărmanul Dionis ș.a. În toate aceste lucrări se va observa puternicul accent pe care cultura germană și l-a lăsat asupra poetului, cu precădere la nivel filosofic. Lesne se remarcă influența lui Kant și cea a lui Schopenhauer în discursul poetic intelectual, la fel precum spiritul german se va resimți la nivel compozițional, spre exemplu în cazul elementelor specifice romantismului german, unde fantasticul și grotescul se întrepătrund dând naștere unor imagini înfiorătoare străine de cultura română.

Interferențele lui Mihai Eminescu cu spațiul cultural german nu se vor opri o dată cu întoarcerea sa în România, în anul 1874, ci se vor propaga vreme îndelungată. Eminescu va colabora cu echipa editorială Brockhaus, iar cea de-a XII-ea ediție a Lexiconului (vol al III-lea, pp. 272-273) va cuprinde deja contribuția sa cu privire la termenii boier, Botoșani, Brăila și București. O adăugire culturală care, îndrăznim a afirma, va lumina într-o oarecare măsură cunoștințele Europei cu privire la țara proaspăt formată la porțile sale estice.

Reputația personală a poetului îl va ajunge și în fața reginei României, Elisabeta, protectoarea artei autohtone românești, ea fiind și cea care îi va traduce, alături de Mite Kremnitz, 18 poezii în limba germană, dintre care și poemul Luceafărul. Acestea vor vedea lumina tiparului la Leipzig,  într-o selecție de poezii românești semnată sub pseudonimul literar al reginei, Carmen Sylva.

Astăzi, Mihai Eminescu poate fi citit în numeroase traduceri germane, iar busturi ale sale vom găsi atât la München (Germania), cât și la Vevey (Elveția). O mândrie a românilor din diaspora!