”Ce căutați aici?”

În fiecare an, această perioadă devine una a trăirilor intense. Retrăiesc mereu clipele din acel decembrie 1989 când, în România, viața luase o altă întorsătură.
Trebuie să plec de la premisa că eu, personal, trăiam într-o casă unde nu se avea acces la Europa Liberă și nici nu prea existau informații care să ne facă să gândim că în afara țării exista un altfel de viață. Universul în care trăiam era format dintr-o casă bătrânească la periferia Bucureștiului, un apartament unde locuiau părinții mei și unde ne duceam să facem baie sâmbăta și din școala fără încălzire. Aveam un aprozar, o alimentară, metroul și tramvaiul, noroi pe stradă și mulți câini vagabonzi. Mergeam la școală, ne făceam lecțiile și, în decembrie ’89, începusem vacanța de iarnă mai devreme decât de obicei. Pe 21 decembrie am plecat spre Piața Universității ca să vedem un film. Cumpărasem deja biletele și așteptam să intrăm când au început să se reverse pe stradă oameni care scandau ceva ce nu avea sens pentru mine: ”Timișoara!”
Era atât de multă lume încât se întrerupsese circulația vehicolelor pe bulevard. Afară era frig, timpul era mohorât. Eu aveam mâinile și picioarele înghețate. Silviu, fratele meu, mi-a luat o mână și a vârât-o în buzunarul de la paltonul lui lăbărțat. Avea unsprezece ani, eu cincisprezece.
Stăteam ca două statui în fața cinematografului, observând mulțimea de oameni care începuse să se răspândească de nu știu pe unde pe străzi. Era o imensitate, o mare de oameni îmbrăcați în haine gri și negre, cu căciuli înfundate pe urechi și ochii triști.
Filmul trebuia să înceapă la ora 14.30, dar nu am mai intrat. Sala a fost închisă, iar noi am participat la cea mai incredibilă răsturnare de situație pe care am fi putut-o trăi noi în acea societate închisă, despotică, tristă.
Când strada a fost ocupată total de manifestanții ale căror cuvinte le auzeam bine acum, dar pe care nu le înțelegeam încă, începuse să se întunece afară. ”Libertate!”, ”Democrație!”, ”Ieri în Timișoara, azi în toată țara!”
Treceau blindate ale armatei și lumea începuse să alerge care-ncotro. Eu și Silviu rămăsesem acolo, pe loc, privind derularea acelui film ce se realiza în acele momente. Devenisem parte din film, actori muți ai istoriei în desfășurare. Dinspre metroul Universității veneau milițienii alergând.
Dintr-odată am simțit o mână puternică pe umăr, o strânsoare rigidă, tremurândă. M-am uitat spre fratele meu, am strâns mai tare mâna lui în mana mea și am întors capul. Era tata! Fusese convocat la un mare ”miting popular” ce se desfășurase în fața Comitetului Central al Partidului Comunist Român, decis în noaptea dintre 20 și 21 decembrie. Mitingul a fost întrerupt și totul a fost redat în direct la televizor și la radio.
”Ce căutați aici?” ne-a întrebat tata, ”Treceți acasă, că-i periculos aici!”.
În acea noapte, la doar câțiva pași de locul în care ne aflasem noi, multe persoane au fost ucise, rănite, arestate și schingiuite. Copiii rămași blocați în piață, urmau să fie striviți de tancurile soldaților pentru că erau considerați ”teroriști”. Până dimineața, strada fusese spălată de sângele vărsat, dar urletul de durere și speranță continuă a se face simțit și acum celor care mai au sensibilitatea de a-l asculta.
În zilele următoare treceam printre gloanțele care șuierau pe străzi pentru că la alimentară apăruse, ca din farmec, brânza telemea ascunsă sub tejghea, ba chiar și carne de pui. Au urmat zile teribile,
incerte, nopți în întuneric și militari ce împușcau (habar n-am pe cine!) prin curtea casei noastre.
Dimineața ne trezeam și găseam găurile lăsate de proiectile. În tot acest răstimp, am ascultat colinde la radio. Nu știam că există atât de multe colinde, noi știam doar ”Steaua sus răsare”.
În ziua de Crăciun s-a anunțat executarea dictatorilor, în urma procesului sumar transmis tot la televizor. Aș putea povesti mult mai multe despre aceste zile, dar unii nu doresc ca aceste amintiri să fie dezgropate. Eu, însă, cred că generațiile ce au venit și vor veni, ar trebui să asculte aceste povestiri, așa cum le ascultă copiii mei născuți aici în Italia. Ei știu foarte bine ce am trăit, ce am simțit și ce s-a întâmplat acolo în acele zile teribile de sfârșit de an.