Epifania și povestea Befanei în religia cristiană catolică

În ziua de 6 ianuarie, după tradiție, în multe țări europene, dar și în alte țări din afara continentului european, se sărbătorește Epifania. Aceasta înseamnă, în lumea creștină occidentală, apariția celor trei Magi la pruncul Iisus și anunțarea nașterii lui Iisus Hristos. În bisericile orientale înseamnă botezul lui Iisus, ca fiul lui Dumnezeu.

Cuvântul Epifania are origini în verbul grec antic „epifàino” care înseamnă „mă manifest”. În Italia, lexicul acestui cuvânt a fost modificat și această zi este numită impropriu „Befana”. Este o figură folclorică tipică unor regiuni italiene care a fost preluată de întreaga peninsulă. În ultimele două secole, Befana nu a fost altceva decât o bătrână cocoșată, cu nasul cârn, îmbrăcată în zdrențe și cu papucii rupți, care în noaptea 5-6 ianuarie călătorește din casă în casă călare pe o mătură zburătoare. Acest mijloc de deplasare are un simbol antic care reprezintă purificarea caselor și sufletelor în așteptarea renașterii anotimpului. Befana aduce copiilor cuminți dulciuri, iar celor neascultători le lasă o bucată de cărbune.

Figura feminină a Befanei oscilează între o bătrână și o vrăjitoare având origini antice, în jurul anilor 600 î.H., când în mijlocul peninsulei italice, unele populații păgâne celebrau Mama Natură, doispreze nopți după solstițiul de iarnă. Atunci se considera că zeița zbura deasupra câmpurilor cultivate per favorizarea fertitilității recoltelor viitoare. De aici derivă mitul femeii zburătoare. După unele studii, acea figură feminină s-a identificat cu Diana, zeița pădurii, protectoarea animalelor sălbatice și a femeilor. Alții o asociau unei divinități minore numită Sàtia (zeița îndestulării) sau Abùndia (zeița abundenței).