„Trandafirul Singurătății”- sau un italian care iubește România

Azi  am ales să vă scriu despre un italian care este îndrăgostit de poezia lui Bacovia.

Personalitatea cu care o să vă fac cunoștință azi, se numește Francesco Altieri, trăiește în Italia, la Torino.

Este un scriitor  cunoscut și nu doar scriitor, a compus muzică, a activat ca actor în teatru, dar în mod special este unul din cei mai performanți traducători din limba română.

L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, la o întâlnire literară în Torino, la Biblioteca

 ,, Grigore Vieru”

Mi-a tradus 7 cărți de poezie și pot să mărturisesc cu mâna pe inimă că este un traducător pe cât de minuțios în a reda cât mai exact metaforele, pe atât de ,,îndrăgostit” de România, de limba română și de cultura țării noastre.

A tradus în limba italiană  o carte de poezii de Grigore Vieru intitulată ,,Trandafirul Singurătății” pentru care a fost premiat la Festivalul Internațional ,,Grigore Vieru” care se desfășoară în fiecare an în duplex la Iași și Chișinău.

A tradus poeți și scriitori români, clasici și contemporani, dar mai bine să lăsăm pe Francesco să ne vorbească despre cum s-a ,, îndrăgostit” de limba română și ce înseamnă cultura românească pentru el.

I-am pus câteva întrebări la care a avut amabilitatea să răspundă în modul lui caracteristic, scriitoricesc.

Deci, Francesco, cum ai ajuns să cunoști pământul nostru?

Este o întrebare foarte dureroasă…

Dureroasă?

Bineînțeles, Marioara… Vrei să vorbesc despre un adolescent, plin de vise și speranțe pe care timpul i le-a luat… Dar nu-ți face griji, sunt pregătit pentru interviu… Ei bine, era 1971, eu eram student la filologie, la Universitatea din Torino… Zile ciudate, uneori îngrijorătoare, în Italia eram în mijlocul a ceea ce se numea atunci strategia tensiunilor, a conflictelor sociale, a atacurilor, dar noi, băieții, eram cu toții  animați   de dorinta de schimbare.

Eram, cum se spune un „bun” student, materia mea era filologia neolatină, urmam cursuri de limba română (apropo catedra de limba română era cea mai veche în limba străină din întreaga Facultate de Arte, (puțini  știu …) pentru că era bine cunoscut că era limba neolatină cea mai apropiată de limba maternă. Dar nu eram un fan, era o abordare „tehnică”, să spunem așa, a fost unul dintre subiectele necesare planului meu de studii…

Pe cine ai avut ca profesori?

Catedra era condusă de Ovidiu Drîmbă, care fusese elev și asistent al lui Lucian Blaga, mare poet și savant, care a scris o operă imensă, o istorie a culturii și civilizației universale. Primul meu lector de română a fost Dumitru Irimia, și acesta este un nume care a rămas în istoria culturii române. Dumitru este responsabil de importante studii de stilistică funcțională a limbii române, fiind, de asemenea, unul dintre cei mai cunoscuți eminescologi ai timpului său, precum și decan al facultății de filologie a Universității Al. Ion Cuza din Iași…

Apoi, când Dumitru a plecat din Torino, a venit în locul lui, ghici cine? un anume Marin Mincu… Marin era cu câțiva ani mai mare decât mine, și era aproape normal să ne împrietenim, pe lângă toate ne-am împărtășit o dată personală importantă, amândoi ne-am născut pe 28 august…

Să înțeleg că ei au fost cei care te-au făcut să te îndrăgostești de limba română?

Și ei, dar poate o să ți se pară ciudat, cine m-a făcut să mă îndrăgostesc de limba română, a fost un țăran…

De ce un țăran? Povestește-ne

Câștigasem o bursă pentru cursurile de vară de limba română la Sinaia… Așa că am luat trenul (avioanele erau o chestie VIP pe atunci…), și am făcut 48 de ore de călătorie de la Torino la București, un efort groaznic, chiar și pentru un adolescent. Ajunși în Gara de Nord, la 7 dimineața, obosit, așteptând autobuzul care avea să ne ducă la Sinaia, am căutat, așa cum e firesc, o toaletă. Și am întrebat o persoană. Era un țăran, îmbrăcat cât putea de bine, cu mâinile mari și  muncite.

  Am întrebat unde este baia în româna mea aproximativă, iar după ce am primit răspunsul, omul m-a întrebat:

 – Italian?

-…Da…

– Tara lui Manzoni… Am citit Promessi Sposi de două ori…

Și de aici înainte, o oră bună de discuție despre literatura italiană, cu toate limitările care se puteau întâlni la acea vreme (în România nu era ușor să găsești cărți străine, cu atât mai puțin traduse întrucât România de atunci nu era dispusă să intre in circuitul dreptului de autor, deci câteva cărți și doar clasice) … M-am gândit doar la un singur lucru – Dar unde am ajuns? Am fost absolut impresionat de acel om și de cunoștințele lui despre literatura italiană.  Așa că m-am îndrăgostit de România, iar dragostea pentru limba română a fost o consecință a discuției interesante și care m-a uimit, cu acel om de la țară.

A mai fost și faptul că toți românii pe care i-am întâlnit m-au tratat ca pe un frate, iar eu nu eram altceva decât un student sărac, puțin confuz… Am vrut să regăsesc acel Om, când am realizat prima mea carte, Trei femei în călătorie. tradusă și publicată în România, să i-o dau… Dar eu cred că timpul și-a făcut cursul, și probabil că astăzi ar fi împlinit mai bine de o sută de ani…

Și de atunci, o viață întreagă aproape de România… Ai vreo poveste să ne spui?

Vezi tu, Marioara… Ar trebui să încep cu poveștile unui adolescent, care își petrecea zilele studiind dar și serile la Gambrinus din București cu alți doi studenți din Grozavesti (erau doi studenți sportivi, campioni naționali de judo… (antrenorul lor nu a știut niciodată…) și o fată cu părul negru…

Era o tânără studentă româncă?

Nu… americană!, chiar dacă de origine română, de din partea bunicilor dinspre mamă.Era la București să învețe ceva despre cultura strămoșilor ei… Dar cum să vă povestesc toate evenimentele pe care le-am trăit în România, a fost și este cu adevărat o iubire, cu suișuri și coborâșuri, chiar și timpuri lungi de despărțire, apoi foc care a început să ardă din nou, și mereu  nu m-am putut abține să nu mă întorc… România a intrat și în casa mea și peste tot în jurul meu, cu marea imigrație a anilor 2000..

Deci România este  o iubire care  durează?

Da și nu ar fi putut fi altfel… Premiul pentru traducerea poeziilor lui Grigore Vieru, la a unsprezecea ediție a festivalului dedicat marelui poet, a fost cu adevărat un moment fericit, un moment în care chiar simțeam că am realizat ceva. Și imediat după, traducerea în limba română a romanului meu „Trei femei în călătorie”, apărută la Iași, la Editura  ,,Cartea Românească” În splendida traducere a Nicoletei Dabija, care a reușit să păstreze în limba română nu numai faptele și sensurile textului, dar și ceea ce am numit mersul limbii, acesta este modul meu de a scrie care încearcă să-i amintească cititorului că textul  este întotdeauna o ,,așternere” a gândurilor  pe hârtie și că această cădere are timpuri și structuri care vor să elibereze cuvintele…

Felicitări!

 În sfârșit, 0 ultimă întrebare vine de la sine… sunt semne de cultură românească în opera ta?

Bineînțeles că există, pentru că nu ar putea să nu existe… De fapt, meseria de a găsi semne, inspirații, surse, este treaba criticului, nu a scriitorului… Asta înseamnă că poate mai sunt și altele, în în plus față de cele pe care urmează să le indice și de care eu însumi nu sunt conștient…

 în ‘Trei femei în călătorie’ vei fi observat câteva nume de personaje; regina zânelor Padure, sau pisica din  vise… aceste personaje pentru italieni au nume aproape exotice, pentru romani evoca imediat imagini simple si complexe  în același timp.

Misterul Mioriței, care se află în interiorul ființei fiecărui român și pe care în unele conferințe îl rezumasem prin  conceptul de ,,privirea românilor către lume, o privire care merge continuu de la pământ la cer, în conștientizarea că tocmai aceste două elemente măresc sufletul lor”

 Misterul Mioriței este atât de prezent în unele pasaje din scrierile mele, încât m-a surprins și pe mine…

Și în celelalte scrieri ale mele, puțin mai… filozofice, o parte din Blaga intră ocazional în secret, și nu ca citat, ci ca o bucată din cultura și pregătirea mea… știi cât de mult îl iubesc pe Blaga, un adolescent care la douăzeci de ani  a scris „Poemele luminii”…

Foarte interesantă această destăinuire ,,de suflet” pe care ai avut bunăvoința să o împărtășești cititorilor revistei și pentru care îți mulțumesc.

Prietenia ta mă onorează și sper să dureze în ani.

Articol semnat de Mărioara Vișan, editor revista „Timpul Italia”.

Categoria: Cultură, Actualitate