Prin hățișurile emigrației sau fructele amare ale absențelor noastre

Această reflecție asupra cărții "Prin hățișurile emigrației" semnată de Valentina Varvara Corcodel urma să fie scrisă demult, dar cred că aștepta să fie completată cu o viziune asupra exilului venită de peste Prut, din România.
Lucru care s-a și întâmplat odată cu lectura operei lui Adrian Suciu. De fapt, și mărturiile culese de către scriitoarea basarabeană conțin istorisiri ale românilor de pe ambele maluri de Prut, dar o privire imparțială a unui român rămas în țară completează tabloul peregrinajului neamului românesc post-totalitar.
Filologul Giovanni Cerri în eseul său "Odiseu, eroul povestindu-se" consideră incursiunile în tărâmuri îndepărtate ca mijloace de a dobândi mai multă înțelepciune, deci în general sunt pozitive, cu condiția întoarcerii la locul de baștină. A-ți imagina că te poți simți mai bine în altă parte datorită unei bunăstări majore sau oricărei stări de beatitudine divină este nebunie curată.
Ființa umană poate rămâne autentică doar în mediul său familial și civic, înstrăinarea definitivă este echivalentă cu dezrădăcinarea și anularea identității personale.
După rătăcirile sale, Ulise devine mai înțelept, nu numai pentru că a cunoscut lucruri pe care concetățenii săi nu le cunoșteau, a reușit să-și relativizeze propria cultură în contact cu mentalitatea altor oameni, dar și pentru că a distilat în sine acest adevăr suprem: “Omul este egal cu propriile sale rădăcini.”
G. Cerri „Odiseu, eroul povestindu-se". (Odisseo, l'eroe che narra se stesso" Fabrizio Serra Editore)

Nu vom cunoaște niciodată câți dintre autoriii confesiunilor despre exil culese de Valentina Varvara Corcodel vor încheia experiența emigrației cu revenirea acasă, știm doar că o parte a încercat să se întoarcă pentru a reveni din nou peste hotare, mânată de nevoi și sărăcie, de imposibilitatea unei reintegrări în propria țară.
Fiecare mărturie e o istorisire, care merită un volum întreg, astfel încât la sfârșitul lecturii cărții semnate de Valentina Varvara Corcodel ai impresia de a fi citit un număr impresionant de micro-romane, pline de personaje cu o voință mare de a ieși din impas, de a găsi o soluție pentru a scăpa de inerție și neputință.
Cineva a reușit, cineva s-a îmbolnăvit și a cedat, avem cu toții prieteni și apropiați care nu mai sunt în viață în urma unor munci extenuante și a unor experiențe traumatizante, exilul în sine fiind o experiență de o complexitate extremă.
Care dintre emigranți nu a auzit măcar o dată în cei mai mult de douăzeci de ani de pribegie fraza: "Veneticilor, ați picat aici cu parașutele, de parcă aici ar fi America, paradisul!" Nu e mai dureroasă oricum această frază decât conștiința că după două decenii de sacrificare a mamelor, surorilor, fiicelor, lucrurile nu se schimbă, ba chiar se înrăutățesc, căci la indiferența clasei politice se adaugă și efectele devastatoare ale absențelor noastre.
Va scrie Adrian Suciu în epilogul cărții "un roman de rahat": "Ce sminteală ne face să fim atât de orbi încât să nu vedem că suntem duși în sclavie, iar noi sărutăm mâinile celor care ne înjugă? Păstorii noștri sunt slugile lor, iar noi ne încântăm de mărgele colorate, cu țoale, telefoane, mașini și vacanțe! Nu vă mai îngrijorați cu vacanțe! Mai bine gândiți-vă cum va suna Oltul în coreeană, Ceahlăul în arabă și Cotnariul în chineză. Ce rămîne viu din poporul ăsta își ia lumea în cap și fuge cât vede cu ochii iar pe cadavrul în putrefacție vor continua să țopăie, până la descompunerea totală, robii nimicului și călăuzele lor. "




A scrie despre migrație pentru mine e un act pe potriva înfrângerii tainei mărturisirii și apoi acel "să nu poftești" a poruncii a zecea, involuntar, până la urmă tot îl înfrângem, poposind într-o societate care a dobândit o bunăstare sporită fără ca noi sau străbunii noștri să fi contribuit cu ceva la acel progres.
Să nu-și închipuie nimeni că nota de plată nu corespunde pe deplin profitului obținut, iar din mărturiile culese de Valentina Varvara Corcodel se deschide un orizont de suferințe ale celor plecați și ale celor rămași la vatră, adevărate odisei cu bocete la telefon, rute cu lacrimi, trafic de ființe umane, victime de abuzuri și de violențe, familii distruse, complicații create de căsătoriile mixte și multe alte inconveniente ale vieții de emigrant - un adevărat carusel al confuziilor, precum spune autoarea cărții. Se salvează poate doar emigrația creatoare, formată din oamenii artei, care au reușit prin operele lor să redea demnitate străinului. Poate doar că mirarea localnicilor în fața intelectualilor noștri deseori prestând munci necorespunzătoare studiilor și pregătirii lor a fost mai mare, trezind stinghereli mai dureroase. Și atunci, am avea nevoie de un har cu adevărat dantesc pentru a transforma acest exil precum a făcut-o marele Dante. Adică, această experiență să devină o sursă de „forță a revelației” atât de semnificativă încât să ne-o asumăm după imaginea destinului nostru pământesc ca izgonire din paradisul ceresc.
În caz contrar, exilul nu este decât o călătorie spre nicăieri, un Naibaland, ale cărui beneficii nu justifică sub nicio formă fructele amare ale absenței noastre.
P.S. În ce privește exodul românilor basarabeni afirmațiile elenistului Giovanni Cerri nu sunt valabile. Aceștea mai degrabă își trăiesc din plin identitatea, plecând peste hotare, aflându-se alături de frații români pe vreun tărâm al latinității, unde nu au nevoie să demonstreze nimănui în ce limbă vorbesc și cărui neam aparțin. Și atunci când descoperim câte un itelectual de speță originar din R. Moldova, care nicidecum nu poate fi reprezentat de o clasă politică plină de agramați, oportuniști și corupți un nod al indignării ne încetinește respirația, care se deznoadă cu o frază din popor cu sensul "Și naiba", adică ce caută la putere acei tipi neciopliți și ce caută în străinie acei intelectuali, care ar fi o speranță de izbândă pentru cei rămași acasă și mai ales pentru cei care ar dori să revină acasă. Aceste versuri ar completa mărturiile culese în volumul "Prin hățișurile emigrației" căci destinatara lor e o persoană extrem de discretă, una care nu vrea să-și pună viața la tarabă, și dacă și-ar dori s-o facă, spun eu, nu există un preț echivalent talentului, lucidității și dăruirii sale, cum nu are preț sacrificiul unei generații în străinie.

Și naiba

Și naiba cauți, coană, prin zăpezi
și vifore lipsite de iubiri,
când ai atâtea primăveri
și foc în suflet și-n priviri.
Menită ești să înflorești
printre lalele și narcise,
să luminezi și să doinești
tot corectând
prin paginile vieții.
Și naiba cauți, coană,
printre noi
cu mintea-ți ageră
și verva-ți literară,
gospădărescul har
ce-l ai de sus
mai bun ar fi
pentru-a conduce
o țară.
Și naiba cauți, coană,
pe pamânt,
când ești sublimă
ca o primăvară
și-ar trebui
să dăinuiești mereu
cu setea-ți de rigori
gramaticale.